POVESTEA RASTIGNIRII

Fenicienii, inventatorii răstignirii
Nu romanii care l-au răstignit pe Iisus Hristos se află la originea acestei forme crude de pedeapsă capitală. Ei au copiat-o de la fenicieni, poporul antic din regiunea ocupată, în prezent, de Liban şi de părţi ale Siriei şi Israelului – acelaşi popor care a oferit lumii occidentale alfabetul.
În al doilea mileniu precreştin, fenicienii erau recunoscuţi printre contemporanii lor ca navigatori şi negustori, exportând lemn rar de cedru şi pin, broderii şi pânză fină, vin, obiecte din metal şi o ţesătură foarte apreciată, vopsită într-un purpuriu pasional cu lichidul extras din şarpele Murex. Cetatea feniciană Byblos (actualul Jubayl) era portul din care papirusul era trimis pe mare spre Egipt şi Grecia, iar numele cetăţii este imortalizat în multe cuvinte occidentale: „biblie”, „bibliografie”, „bibliotecă” etc.
Pe lângă numeroasele lor realizări pe plan cultural, fenicienii au introdus moartea prin răstignire, pe care au „exportat-o” şi asirienilor, egiptenilor, persanilor şi cartaginezilor. În Cartagina, răstignirea a devenit nu doar o formă de pedeapsă, ci şi de sacrificiu ritual. Generalul cartaginez Malcus, dorindu-şi o victorie militară, şi-a îmbrăcat fiul, Cartalo, în haine regale, i-a aşezat o coroană pe cap şi a pus să fie răstignit pentru slăvirea zeului Baal.
Răstignirea în perioada Imperiului Roman: cea mai degradantă formă de moarte
Însă în perioada morţii lui Hristos, răstignirea devenise în Imperiul Roman cea mai degradantă formă de pedeapsă capitală, precum şi cea mai dureroasă. Ea le era rezervată sclavilor şi celor mai înrăiţi criminali care, în cazul în care puteau dovedi că sînt cetăţeni ai Romei, puteau beneficia de o altă metodă de execuţie.
Cea mai timpurie „cruce” a fost, de fapt, doar un ţăruş vertical de care condamnatul era legat şi lăsat să moară de foame şi sete. Ulterior, ingeniozitatea romană a dat naştere unui număr de trei tipuri de cruce: crux commissa, în formă de Y; crux decussata sau crucea Sf. Andrei, în formă de X; şi cea folosită în cazul răstignirii lui Hristos, crux immissa, cu patru braţe în formă de T. Romanii au mai imaginat o a patra cruce, folosită rareori, ce lua forma unor buturi de rugby şi de care victima era atîrnată de un braţ şi un picior.
Indiferent de configuraţia crucii, evenimentele dinaintea răstignirii erau stabilite prin lege. Acuzatul era mai întâi bătut cu biciul, apoi sub piele i se înfigeau mici fragmente de os pentru a-i spori suferinţa. În cele din urmă, el era forţat să-şi care crucea, întreagă sau o parte (în funcţie de câtă putere mai avea) până la locul execuţiei. El era numit cruciferul, de la termenii latini crux („cruce”) şiferre („a purta”). După ce era dezbrăcat complet, cu excepţia pânzei înfăşurate în jurul taliei, el era legat de una dintre cruci.
În cazul în care era condamnat pentru o infracţiune mai gravă, el era fixat de cruce cu piroane. Cele pentru mâini nu erau bătute niciodată în palme, deoarece palma are oase subţiri şi se poate desprinde cu uşurinţă; piroanele erau bătute în schimb prin încheieturi, mai rezistente, între cele două oase mari. Apoi, picioarele erau fixate cu piroane bătute într-o bucată de lemn numită suppedanum sau suport, pentru a se evita desprinderea corpului din cauza propriei greutăţi.
Cronicarii vremii relatau că un suferind putea rămâne în viaţă până la două-trei zile, dacă nu cumva, de milă, îi erau rupte oasele picioarelor pentru a i se grăbi moartea sau era ucis cu o lance sau o săgeată. După moartea victimei, aceasta era incinerată împreună cu crucea.
Pedeapsa capitală prin răstignire nu a fost niciodată o sentinţă prea populară în tribunalele cetăţii Romei. Cu toate acestea, ea era frecvent pronunţată în provincii şi în teritoriile cucerite. Iar moartea lui Hristos, între alte două victime răstignite, ne indică faptul că această metodă nu îi era aproape niciodată aplicată unui singur individ, autorităţile romane preferând să aştepte până la acumularea mai multor astfel de sentinţe şi să pună în scenă execuţiile sub forma unui spectacol public. Ocazional, ca în cazul morţii Sf. Petru, condamnatul era răstignit cu capul în jos. Această poziţie inversată era un fel de gest de milă, căci grăbea instalarea inconştienţei; totuşi, din punct de vedere social, răstignirea inversă era considerată o modalitate mai dezonorantă de execuţie.
Răstignirea, practicată încă până în secolul XIX în Japonia
În Imperiul Roman, executarea condamnaţilor prin răstignire a fost abolită de împăratul Constantin, în anul 315 d.Hr. Cu toate acestea, ea a reapărut în câteva ţări. În Franţa, chiar şi în anul 1127, Ludovic al VI-lea (cunoscut şi sub numele de Ludovic cel Gras), a poruncit ca asasinul lui Carol cel Bun, conte de Flandra, să fie răstignit public. Şi tot în Franţa, această pedeapsă le-a fost rezervată în diferite perioade evreilor şi ereticilor. În Japonia, până la începutul secolului al.XIX-lea, anumiţi infractori erau executaţi printr-o variantă a răstignirii clasice: condamnatul era legat cu frânghii de o cruce, apoi, călăul, practicând un fel de sport sadic, trăgea cu săgeţi pentru a răni victima în locuri strategice şi a-i prelungi cât mai mult agonia.