O LUME FASCINATA , UN SAT FASCINAT ....IN CARE AR VREA SA TRAIASCA TOATA LUMEA SAU MACAR SA IA PARTE LA ANUMITE TRADITII DIN ........MARAMURES !

Mereu am fost fascinată de ceea ce se numeşte '' Maramureş ''.
Inclusiv Săpanţa , Sighet , Cimitirul Vesel , opinci , tradiţii de sărbători , straiele pe care bătranii le poartă cu sfinţenie , zestrea pe care fetele de maritat le ţine cu maiestrie şi multe altele .
Aşa că m-am gandit sa pun cate ceva despre aceste lucruri din Maramu' , chiar daca sunt moldoveanca .
Renumitul interpret de muzica populara , Gheorghe Turda spune:
'' In cimitir la Săpanţa , moartea şi-o pierdut sămanţa ';...
HAIDEŢI SĂ VEDEM DESPRE CE E VORBA :

''Faima localitatii Sapanta se trage de la renumitul sau Cimitir Vesel care a devenit o importanta atractie turistica.

Numele cimitirului vine de la multitudinea de cruci multicolore si de la poeziile satirice si epitafele care sint inscriptate pe cruci. Legenda spune ca atitudinea vesela in fata mortii este un obicei al Dacilor care credeau in viata vesnica iar moartea pentru ei era doar trecerea spre o alta lume. Ei nu vedeau moartea ca pe un sfirsit tragic ci ca pe o sansa de a intilni zeul suprem Zamolxe.

Cimitirul dateaza de la mijlocul anilor 1930 si este creatia artistului popular Stan Ion Pătraş, sculptor, pictor si poet in acelasi timp. Creativitatea lui Pătraş a scos la iveala aceasta monumentala si renumita opera de arta. Mai bine de 50 de ani artistul a creat sute de cruci din lemn inscriptate in stilul sau caracteristic. Dupa moartea lui in 1977 opera lui a fost continuata de ucenicul sau Dumitru Pop Tincu.

Materialul folosit pentru cruci este lemn de stejar care este inscriptat manual dupa ce a fost taiat si uscat. In partea de sus a fiecarei cruci exista un basorelief cu o scena din viata celui decedat. Scenele sint simple si am putea spune chiar naive in stil dar aduc din trecut viata locuitorilor satului, prezentind un aspect relevant din viata fiecaruia. Ele prezinta femei torcand lana, tesand covoare sau facand paine, barbati care taie lemne sau ara pamantul, pastori cu turmele, lucratori in lemn, lautari si multe alte ocupatii.

Dupa ce crucea este sculptata ea este pictata de obicei cu un fundal albastru asa numitul “Albastru de Săpânţa“. Scenele sint pictate folosind culori vibrante: galben, rosu, alb si verde.

Cimitirul Vesel de la Sapanta.

Nici o cruce nu e terminata fara o scurta poezie, citeva rime simple, intre 7 si 17. Epitafurile sint sincere, spontane si scrise la persoana I, mesaje adresate de persoana decedata celor care traiesc. Stilul este liric dar satira se gaseste frecvent. Fiecare poem contine numele celui decedat precum si un aspect esential din viata respectivei persoane.

Cu desenele si poemele lor Stan Ioan Pătraş si Dumitru Pop Tincu au reusit sa recreeze un intreg sat si au dat oamenilor o a doua viata dupa moarte. Cele mai mult de 800 de cruci pictate
Un celebru epitaf este:
constituie o arhiva vasta care prezerva istoria locuitorilor din Săpânţa.

Sub aceasta cruce grea
Zace biata soacra-mea
Trei zile de mai traia
Zaceam eu si cetea ea
Voi care treceti pa aici
Incercati sa n-o treziti
Ca acasa daca vine
Iarai cu gura pa mine
Da asa eu m-oi purta
Ca-napoi n-a inturna
Stai aicea draga soacra-mea

Mormantul lui Stan Ioan Patras, fondatorul Cimitirului de la Sapanta.

Alte poeme:

De cu tanar copilas
Io am fost Stan Ion Patras,
Sa ma ascultati oameni buni
Ce voi spune nu-s minciuni.
Cate zile am trait
Rau la nime n-am dorit,
Dar bine cat am putut
Orisicine mi-a cerut.
Vai saraca lumea mea
Ca greu am trait in ea

Aici eu ma odihnesc
Si Pop Gheorghe ma numesc
Ca un brad frumos din munte
Eram la parinti in curte
Tinar si de omenie
N-a fost multi in sat ca mine
Cand armata am terminat
Masina mi-am cumparat

Cimitirul Vesel de la Sapanta.

Si-n toata tara am umblat
Preteni multi eu mi-am aflat
Preteni multi si de omenie
Asa cum mi-o placut mie
Cand a fost sa fecioresc
In pamant eu putrazasc.



TRADIŢII DIN MARAMUREŞ!
Maramureşul, aici însemnând vastul ţinut istoric al Maramureşului, este considerat una din cele mai bine păstrate zone ale Europei din perspectiva antropologiei culturale şi a etnografiei. Încă mai există vechi tradiţii datorită munţilor înalţi care adăpostesc lunga depresiune din toate părţile. Moroşenii, aşa cum se auto-intitulează oamenii din Maramureş, sunt ospitalieri, le plac compania şi discuţia.

Maramureş este una din puţinele zone în care costumul tradiţional a fost păstrat aproape nealterat de către influenţele urbane. Şi chiar dacă poate fi admirat doar duminica, atunci când moroşenii merg la biserică, sau cu alte ocazii de sărbători religioase sau de alte sărbători, fiecare moroşan, fără nici o excepţie, deţine un costum tradiţional. Nu doar bătrânii îmbracă acest costum, ci şi „coconii” (copiii preşcolari), fapt prin care se explică această continuitate.

Cladirile formeaza adesea o curte compacta. La dreapta este casa, în spate sura, grajdul si bucataria de vara, iar in stanga – sopronul.

Oricine ajunge în Maramureş din est, prin Pasul Prislop, care separă munţii Maramureşului de munţii Rodnei, poate observa imediat caracterul definitoriu al aşezărilor maramureşene. Satele sunt mari, adesea destul de compacte, iar casele sunt aliniate la drumul care urmează valea râului. De obicei, sunt două sau trei case aliniate în strâmtul şi lungul petec de pământ deţinut de familia în chestiune. Acest fel de altar construi este un indiciu al vechimii locului, cu din ce în ce mai puţin spaţiu pentru fiecare generaţie următoare.

O casă mica, traditionala, cu o camera si un hol.

O casă ţărănească tradiţională în Maramureş include mai multe clădiri. Casa principală este aşezată fie în partea opusă porţii de la intrare, fie perpendicular cu ea, dar în aşa fel încât faţada principală să fie la sud ori la est. Cea mai mare clădire din curte este grajdul, unde stau caii şi vacile. Una sau chiar mai multe clădiri mici se găsesc adeseori lângă gardul casei pentru a adăposti animalele mai mici, precum porcii sau păsările.

Copii imbracati in port national, intr-un peisaj tipic maramuresean

Atât costumul femeii, cât şi cel al bărbatului includ o geantă făcută din lână împletită, cel mai adesea cu modelul în carouri. Acesta poate fi bogat din punct de vedere cromatic sau poate fi doar în alb şi negru, înfrumuseţat adesea cu motive geometrice, rombul fiind cel mai frecvent. O bretea întoarsă, făcută din lână, leagă geanta astfel încât să poată fi purtată pe umăr. Interesant este că acest accesoriu din costumul tradiţional a fost adoptat şi de către cei care poartă haine obişnuite: blugi, tricou, haină din piele şi o geantă pe umăr – este un fel obişnuit de a se îmbrăca. Costumul tradiţional al femeii din Lăpuş are un tricou înfăşurat în jurul gâtului cu un mic guler şi cu mâneci care au la sfârşit volănaşe cu dantelă. În sezonul rece se poartă o vestă fără mâneci. În secolul al XIX-lea, era de obicei albă, dar în secolul al XX-lea, negrul a devenit preferat. Broderii florale sunt făcute cu mătase roşie, portocalie, verde şi violetă. Fetele şi femeile nemăritate poartă părul împletit şi acoperit cu o eşarfă. De sărbători, cosiţele sunt decorate cu panglici şi flori. O femeie măritată îşi prinde părul în sus şi îl acoperă cu o eşarfă. Costumul bărbătesc nu diferă foarte tare de cel al femeilor.

Relaţiile interumane, în general, dar mai ales cele dintre membrii comunităţilor diferite, au dus la bun sfârşit o practică arhaică ce ţine de comerţ, foarte atractivă chiar şi în zilele noastre: bâlciul. La drept vorbind, bâlciul este o piaţă în care oameni din sate foarte bine definite vin să cumpere sau să vândă diferite bunuri. Când se face o înţelegere, se bea adălmaşul, un pahar de horincă, simbol al înţelegerii reciproce.

In aceasta gospodarie, subiectii religiosi pictati direct pe perete au inlocuit cele mai obisnuite icoane si tapete.

Camera de zi, pe care moroşenii o numesc „casa”, este universul domestic, aranjat după gustul pragmatic şi estetic al femeii. Femeile au datoria de a aranja şi de a diviza spaţiul din toată casa. De asemenea, ele decorează locuinţa şi obiectele din viaţa de zi cu zi. Femeile sunt practicantele unor obiceiuri variate legate de evoluţia vieţii: naşterea, nunta şi moartea, iar aceste ritualuri au loc în casă. Acest spaţiu este marcat de prezenţa sfintelor icoane de pe pereţi, împreună cu o frumoasă ceramică din olărit, împodobită cu prosoape împletite manual.

O camera principala tipica a unei case taranesti.

În colţ se află masa şi de-a lungul pereţilor sunt bănci late, în locul paturilor de lemn, cu un cufăr de zestre aşezat la dreapta lor. Lângă icoane, întotdeauna aşezate pe peretele estic, deasupra mesei şi mai ales deasupra grinzii principale, sunt hârtii ascunse, briciul pentru ras, crucea pentru sărbătoarea Sf. Ioan Botezătorul, busuiocul, care pentru români este o plantă sfântă. În cufărul de zestre, sunt ţinute iile, fustele (zadele) şi obiecte valoroase pentru fata care se va mărita. Armonia interioară este completată de culori vii ale textilelor şi ale diverselor obiecte care le înconjoară.