REGINA MARIA - TARA MEA

Aceastã carte a fost scrisã la epoce deosebite. Partea întâia a vãzut lumina într'un ceas când simiam cã rãsboiul se apropia de hotarele noastre si, stiind în ce parte ne vom hotãrî, am pregãtit o serie de schite usoare pentru a fi trimise în Anglia când ne vom fi declarat aliaþii ei.

România e puþin cunoscutã marii Împãrãþii de peste mãri, si doriam sã fie condeiul mieu acela care va vãdi unele din frumusetile ei þerii mele de nastere. Cu intentie nu am pomenit în volumul întâiu nume, cu intentie am trecut atât de repede dela una la alta, cãutând ca în cât mai puþine cuvinte sã vrãjesc atmosfera sesurilor noastre întinse, a nesfârsitelor noastre drumuri prãfoase, a muntilor si pãdurilor noastre, a satelor noastre smerite, a pitorescelor noastre biserici si a pasnicelor noastre mãnãstiri, a lunilor noastre de cãldurã si de frig. Mai voiam si aceia: sã fac a se cunoaste sufletul, de o melancolie stranie, al poporului nostru.

Într'un timp cu totul deosebit a fost scrisã partea a doua. Grozava depresiune a înfrângerii si a retragerii, zãcea ca o povarã asupra noastrã a tuturora. Trei sferturi din þara noastrã ni fuseserã smulse; ca o ceatã de oi pierdute fuseserãm goniþi din adãposturile noastre.

Simþind cât de desnãdãjduit era nãcazul poporului meu, întrebaiu pe profesorul Iorga ce pot face pentru sufletele lor în acest ceas de întunerec. «Descrieþi-le locurile pe care le-au pierdut», i-a fost rãspunsul. «Aþi scris o carte pentru þara naºterii Voastre; acuma e vremea sã scrieþi una pentru þara a cãrii nenorocire o împãrþiþi». Îndemnatã de cuvintele cuiva care credea cã aº putea sã miºc inimile oamenilor cu condeiul meu, am fãcut o a doua serie de schiþe, ºi le-am fãcut la un ceas când toþi râvniau sã-ºi aminteascã, sã spere...

Li-am spus numai despre ce-mi era tot aºa de scump ca ºi lor, ºi pot spune cã s'au cetit larg cãrticelele mele. Fiind scrise în zile de nãcaz, ele au mers drept la inimile acelora pentru cari fuseserã scrise, ajutând sã întãreascã acea simþire de încredere între mine ºi poporul mieu pe care nãdãjduesc cã nimic nu o va putea nimici.

Era numai o biatã ediþie tipãritã pe hârtie de rãzboiu, dar în multe mâni a ajuns ...

Mi s'a spus cã acei din Ardeal, aceia pe care i-am aºteptat aºa de îndelung ºi cari aºa de îndelung ne-au aºteptat pe noi, ar vrea sã ceteascã ºi ei cartea mea; de aceia se tipãreºte o nouã ediþie în þara lor, care e ºi a noastrã.

Cândva poate, dacã Dumnezeu mã ajutã sã trãiesc, voiu scrie altã carte, o carte despre acele scumpe þeri care au umplut de dor toate inimile româneºsti, despre acele þeri pentru a cãror liberare atâtea vieþi tinere s'au jertfit, atâta sânge s'a vãrsat... Dar întâiu ca în pelerinagiu trebuie sã le strãbat, din loc în loc. Cãci pot descrie bine numai lucrurile pe care le-am vãzut, lucrurile pe care le-am simþit.

Dacã aceastã a treia parte va veni vreodatã la luminã, simt ca ºi cum sufletele celor cari au murit pentru idealul nostru ar sta lângã mine, simt ca ºi cum mânile lor de umbre mi-ar cãlãuzi condeiul. Ar fi scrisã pentru cei vii întru pomenirea morþilor.

Dar presentul singur e al nostru; viitorul zace în mânile lui Dumnezeu. ªi, fiindcã acea carte visatã nu s'a înfãptuit încã, trimet aceste douã cãrticele fraþilor noºtri de peste munþi, sperând cã vor primi cu simpatie ceiace cu atâta iubire s'a scris.

Regina unei þeri mici!

Aceia cari sunt deprinºi a vedea cârmuitori ai unor þeri mai mari înþeleg prea puþin ce înseamnã aceasta.

Înseamnã muncã ºi griji ºi nãdejde, ºi multã trudã pentru slabã ispravã. Dar larg e câmpul, ºi, dacã inima are voie bunã, mare e opera.

Când eram tânãrã, gândiam cã totul e muncã, muncã pieptiº în sus; dar anii cari trecurã au adus altã cunoºtinþã, o cunoºtinþã binecuvântatã, ºi acuma ºtiu.

Þara aceasta e micã, e nouã, dar e o þarã care mi-e dragã. Îmi trebuie ca ºi altora sã li fie dragã; de aceia ascultaþi câteva cuvinte despre dânsa. Îngãduiþi-mã sã zugrãvesc câteva icoane, sã fac câteva schiþe aºa cum le-am vãzut cu ochii întãiu, apoi cu inima.

***

Odatã eram pentru acest popor o strãinã; acuma sunt una dintre ei, ºi, pentru cã vin de atât de departe, am fost mai mult în stare sã-i vãd cu însuºirile lor bune ºi cu neajunsurile lor.

Þara lor e o þarã rodnicã, o þarã de întinse ºesuri, de grâu învãlurat, de codri adânci, de stâncoºi munþi, de râuri care în primãvarã vuiesc de ape spumegate ºi care vara nu sunt decât leneºe ºuviþi de apã pierdute între pietre. O þarã unde þeranii muncesc supt un soare care arde, o þarã neatinsã de murdãria fabricelor, o þarã de extreme, unde iernile sunt de ghiaþã ºi verile ard ca în cuptor.

Legãturã intrã Rãsãrit ºi Apus.

La început era o þarã strãinã. Drumurile ei     prea prãfoase, prea fãrã de capãt ºesurile ei.  A trebuit sã mã învãþ a-i vedea frumuseþile ºi a-i simþi nevoile cu inima mea.

Puþin câte puþin strãina a ajuns a fi una din ei, ºi acuma i-ar plãcea ca pãmântul naºterii sale sã vadã acestãlalt pãmânt cu ochii Reginei lui.

Da, puþin câte puþin am învãþat sã înþeleg acest popor ºi încetul pe încetul, el a învãþat sã mã înþeleagã pe mine.

Acuma ne încredem între noi, ºi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, împreunã vom merge spre un mai mare viitor.

***

Iubirea mea de libertate ºi de zãri întinse, iubirea mea de aier liber ºi de cãrãri necãlcate m'a dus la multe descoperiri. Îmi plãcea sã cãlãresc singurã ceasuri întregi ca sã ajung la vre-un sat pierdut, ca sã dau de vre-o bisericã în ruine stând între crucile ei rustice pe vre-un mal ori sã mã aflu la cutare loc în vremea apusului, când boltã ºi pãmâmt erau sã fie scãldate în roºu înflãcãrat.

O, apusurile româneºti, ce minunate sunt!

Odatã cãlãriam încet spre casã.

Ziua fusese arzãtoare, aierul era greu de praf. În nesfârºite valuri de aur ars câmpiile de grâu se întindeau înaintea mea. Nicio aburire de vânt nu miºca maturitatea lor; pãreau cã aºteaptã ceasul seceriºului, mândre cã sunt bogãþia þerii.

Cât cuprindeam cu ochiul, câmpii de grâu ºi alte câmpii de grâu, pierzându-se'n zãri într'o linie palidã. O ceaþã albastrã plutia asupra lumii, ºi cu dânsa o mireasmã de rouã ºi de sãmânþã ce coace se ridica uºor din pãmânt.

La capãtul drumului era o fântânã, cu cumpãna-i lungã þintind ca un deget uriaº spre cer. Lângã dânsa o veche cruce de piatrã hâitã într'o parte ca de obosealã, o cruce înnãlþatã odatã cu fântâna întru amintirea cutãruia care murise...

Pace mã înfãºura; calul mieu nu fãcea nicio miºcare: ºi el era supt farmecul de amurg.

De departe, o cireadã de bivoli venia încet spre mine pe lungul drum drept: un alaiu urât de bestii care puteau sã fi aparþinut vremurilor înnainte de potop.

Unul câte unul înnaintau, acoperiþi de noroiu, rãbdurii, hâþinând trupurile lor hâde, purtând masiv capetele lor cu coarne grele, ochii lor goi de înþelegere zgâiþi spre nimic, de ºi, când ºi când, ridicându-ºi feþele, pãreau cã-ºi cautã ceva din ceruri.

De supt copitele lor se ridicau nouri de praf, întovãrãºindu-li orice pas. Soarele apuind îl prindea, prefãcându-l într'un fum aprins. Era un vãl de luminã întins asupra acestor dobitoace de povarã, o glorioasã aureolã de raze înnaintând cu dânºii cãtre odihna lor.

Stâtuiu pironitã pe loc ºi mã uitaiu la dânºii cum treceau pe lângã mine, unul câte unul... ªi în seara aceia o perdea pare cã a fost trasã de 'nnaintea atâtor taine. Prinsesem înþelesul vastei ºi rodnicei câmpii.

***

Douãzeci ºi trei de ani am cheltuit pãnã acum în aceastã þarã, fiecare zi aducând bucuria ei sau nãcazul ei, lumina ei sau umbra ei; cu fiecare an interesul mieu pentru dânsa s'a fãcut mai vast ºi întelegerea mea s'a adâncit; am ajuns sã ºtiu unde era nevoie de mine ca sã ajut.

N'am sã mã apuc a povesti de aºezãmintele þerii mele, de politica ei, de nume cunoscute lumii întregi. Alþii au fãcut aceasta cu mai multã pricepere decât aº fi putut. Îmi trebuie numai sã vorbesc de sufletul ei, de atmosfera ei, de þeranii ºi ostaºii ei, de lucruri care m'au fãcut sã iubesc þara aceasta, care au fãcut ca inima mea sã batã odatã cu inima ei.

M'am purtat printre cei mai umili. Am întrat în cãsuþele lor, li-am pus întrebãri, am prins în braþele mele pe pruncii lor.

Li-am vorbit limba cu stângãcie, fãcând multe greºeli, dar, de ºi strãinã, nicãiri, între þerani, n'am întâmpinat neîncredere ori bãnuialã. Erau bucuroºi sã-mi vorbeascã, bucuroºi sã mã lase sã întru în cãsuþele lor ºi în deosebi sã-mi vorbeascã de nãcazurile lor. Totdeauna de nãcazurile lor au sã povesteascã cei sãrmani, dar aceºtia o fãceau cu o demnitate deosebitã, vorbind de moarte ºi de sãrãcie cu o resignare stoicã,  numãrând mormintele copiilor lor aºa cum altcineva ar numãra pomii sãdiþi în jurul casei.

Sãraci sunt, neºtiutori sunt þeranii aceºtia. Pãrãsiþi sunt ºi plini de eresuri, dar este o mare nobleþã în rasa lor. Sunt cumpãtaþi la mâncare ºi mulþãmiþi cu puþin, puþine sunt nevoile lor, dorinþele lor sunt mãrgenite; dar un vis mare îl hrãneºte cu dragoste fiecare din ei în inima sa: el doreºte sã fie stãpân pe pãmânt, sã aibã în sama lui ogorul pe care-l lucreazã; doreºte sã-l poatã numi al sãu. Aceasta mi-a spus fiecare din ei ºi ei toþi; era cântecul veºnic al tuturor cuvintelor lor.

***

Când am vãzut întâiu un sat românesc, cu colibele-i mãrunte ascunse între pomi, singurele colþuri verzi pe nemãrgenitele câmpii, abia de puteam crede cã familii întregi pot locui în case aºa de mici.

Pãreau casele pe care le schiþam în copilãrie cu o uºã la mijloc, o ferestruicã de amândouã pãrþile ºi fum mergãnd undeva în rotocoale din coperiºul buhos. Adesea aceste coperiºuri par prea grele pentru asemenea cãsuþe; par cã le zdrobesc, ºi uºile date în lãturi li dau o înfãþiºare de parcã ar striga dupã ajutor.

Seara femeile stau torcând din furcã pe praguri, pe când turmele vin spre casã tropotind moale prin praf ºi dulãii latrã furios, umplând de zarva lor tot vãzduhul.

Nicãiri n'am vãzut atâþia dulãi ca într'un sat românesc, — grea încercare pentru cine cãlãreºte pe un cal neastâmpãrat.

Cât e noaptea de mare, cânii latrã îngânându-se. Nu se opresc nicio clipã; e un zgomot nedespãrþit de noaptea romãneascã.

Totdeauna mi-a plãcut sã cutreier satele acestea. Am fãcut aºa în orice timp al anului, ºi nu e lunã care sã nu-ºi aibã farmecul.

Primãvara, sunt pe jumãtate îngropate'n pomi, o Mare spumegând de flori albe, din mijlocul cãrora coperiºurile rotunde ale colibelor rãsar ca niºte nouri mari cenuºii.

Galiþe, gâºti ºi purceluºi se joacã ici ºi colo pe praguri; zambile timpurii ºi pãpãdii galbene cresc în voie prin curþile nemãturate, unde oale de forme ciudate ºi luminoase bucãþi de scoarþe rupte zac în pitoreascã neorânduialã.

Printre toate acestea copiii cu ochi negri se gãsesc pe jumãtate goi în fericitã libertate.

Niciodatã n'am fost în stare sã înþeleg cum familii aºa de îmbielºugate, fãrã sã mai pomenesc pãsãrile ºi atâþia prieteni cu patru picioare, pot afla loc în cele douã mãrunte cãmãruþe din care se alcãtuiesc aceste colibe.

Iarna, satele sunt acoperite de zãpadã; fiece cãsuþã e o albã grãmãgioarã învãluitã; toate colþurile sunt rotunzite, aºa încât coliba pare sã fie împachetatã în vatã.

Nu-ºi dã nimeni osteneala sã înlãture nãmeþii. Zãpada rãmâne unde a cãzut; sãniuþele sar peste ridicãturile ri fãcând drumuri tot aºa de învãlurate ca o Mare bãtutã de furtunã!

***

Þeranul român nu e niciodatã grãbit. Timpul n'are niciun rost în socoteala lui de viaþã. Deprins cu zãri nemãrgenite, el nu aºteaptã sã ajungã într'o zi la capãtul drumului.

Vara, carãle, iarna sãniile se miºcã de-a lungul acestor nesfârºite drumuri, încet, supus, cu o neobositã rãbdare.

Trase de cai mãrunþi, slabi, sãniile de lemn trec peste zãpada neegalã; þeranul stã pe jumãtate ascuns între grãmezile de lemne ºi cãpiþele de fân ori de coceni, dupã cum duce una ori alta dela un loc la altul. Bun de zugrãvit în asprul lui cojoc, e tot aºa bun de zugrãvit vara în cãmaºa lui albã, cu pãlãria largã'n margeni, culcat cu mulþãmire pe grâul clãdit, pe când boii lui rãbdurii se trudesc înnainte, pãrând a fi tot aºa de nepãsãtori ca ºi stãpânul lor la lungimea drumului. Cenuºii boii aceºtia, — slabi, vânjoºi,  cu coarnele lung arcuite; ochii li sunt frumoºi, cu o cãutãturã aproape ca a omului.

ªi de-a lungul acestor drumuri carãle þeranilor se trudesc, unul dupã altul, în ºir fãrã capãt, prin norii de praf. Dacã noaptea le apucã pe drum, boii sunt desjugaþi, carãle trase lânga ºanþ pânã ce zorile rãsârind amintesc þeranilor cã mai sunt multe poºte pãnã sã ajungã la þintã.

Când plouã, praful se face noroiu; drumul se face atunci numai o apã!

România nu e o þarã de colori tari. E o ciudatã unitate în zãrile-i largi, în drumurile-i prãfoase, în þeranii ei îmbrãcaþi în alb, în carãle ei aspre de lemn. Pãnã ºi boii ºi caii par a se fi contopit în cenuºiu sau în coloare murgã, aºa încât sã se facã una cu acel soiu de visãtoare negurã ce zace asupra tuturor lucrurilor.

Numai apusurile prefac toate aceste nuanþe de umbrã într'o neaºteptatã minune de coloare, revãrsând asupra pãmântului ºi cerurilor valuri de aur minunat. Am vãzut clãi de fân schimbându-se în piramide aprinse, râuri în panglici de foc ºi feþe sarbede, obosite aprinzându-se ca de o miraculoasã strãlucire.

Un ceas fugar, ceasul acesta al apusului, dar totdeauna el nãvãleºte asuprã-mi ca o veºnicã fãgãduialã trimeasã de Dumnezeu din ceruri.

Poate cã, iarna ºi toamna, aceste apusuri sunt mai glorioase, cãnd pãmântul e obosit, când munca lui de un an e isprãvitã sau când el doarme supt strãlucitoru-i giulgiu de zãpadã, pãzind în sânul sãu recolta ce va sã vie.

***

Cu totul altfel decât satele de la câmp sunt cele din munte.

Cãsuþele sunt mai puþin sãrãcãcioase, nu aºa de mici, coperiºurile de stuh sunt înlocuite ce cele de tablã, care strãlucesc ca argintul în soare. Mai bogate ºi mai felurite sunt veºmintele þeranilor; colorile sunt mai vii, ºi adesea o grãdiniþã plinã de flori încunjurã casa.

Toamna e vremea potrivitã ca sã cercetezi aceste case din muncele; toamna, când copacii sunt o înflãcãratã strãlucire, când anul ce trage de moarte aruncã o ultimã sforþare de frumuseþã înnainte sã-l învingã frigul ºi zãpada.

De multe ori am fost primitã din inimã în aceste sãtucene, þeranii ieºindu-mi înnainte cu mânile pline de flori. La cel d'intâiu semn de apropiere a trãsurii mele, cete de cãlãreþi rustici vin în goanã ca sã mã întâmpine, sãltând grãbit pe cãluþii lor zburliþi, purtând steguleþe ori ramuri înflorite ºi chiuind de bucurie. Se þin hojma de trãsurã, ridicând nori de praf. Ca ºi stãpânii lor, caii mãrunþi sunt nebuni de aprinºi; totul e zvon, coloare, miºcare; sãlbatec aleargã bucuria pe pãmânt.

Clopotele satului sunã, glasurile lor sunt pline de voioºie; ºi ele-þi strigã: bine-ai venit! Cete de femei îmbrãcate vesel ºi de copii se revarsã din case, dupã ce ºi-au prãdat grãdinile ca sã samene flori în calea Reginei lor.

Biserica se aflã'n de obºte în mijlocul satului; acolo Doamna trebuie sã-ºi lase trãsura, ºi, încunjuratã de o mulþime iute, fericitã, e dusã spre sfântul lãcaº, unde preotul o primeºte la uºã cu crucea în mânã.

Ori încotro se duce, mulþimea o întovãrãºeºte; nu e stângãcie, nu e sfialã, dar nu e nici îmbulzealã ori strivire. Þeranii români rãmân plini de demnitate; rare ori ei sunt gãlãgioºi în bucuria lor. Li trebuie sã se uite la cineva, sã-l atingã, sã-i audã glasul: dar nu aratã mirare ºi curiositate, numai puþinã. De cele mai multe ori expresia feþei lor rãmâne serioasã, ºi copiii lor se uitã lung la om, cu feþe grave ºi ochi mari plini de expresie.

Numai cãlãreþii aceia în goanã ajung a face zgomot în voioºia lor.

***

Sunt curioase datini la þerani, eresuri ciudate. România fiind o þarã de secetã, e noroc sã ajungi cu ploaie: e semn de bielºug, de rodnicie, e nãdejde de bunã recoltã, — bogãþie.

Une ori, când mergeam prin sate, þerancele puneau doniþe mari pline de apã înnaintea pragului; un vas plin e semn de noroc. Ele varsã chiar apã înnaintea piciorului cuiva, tot din pricina acestui straniu eres, cã apa e belºug, ºi, când vine faþa luminatã între ei, trebuie sã i se facã cinste în tot felul.

Am vãzut fete înnalte; frumoase, ieºind din casele lor ca sã mã întâmpine cu cofe pline ochi pe cap; la apropierea mea, stãteau pe loc, stropii lunecându-li pe faþã ca sã arãte bine cã vasele sunt cu adevãrat pline.

E bine sã întâlneºti un car plin de grâu sau de fân care-þi iese 'n cale; dar un car deºert e semn sigur de nenoroc.

De multe ori, pe unde am fost, locuitorii s'au strâns în jurul mieu, sãrutându-mi mânile, marginea hainei mele, cãzând în genunchi parcã ar fi voit sã-mi sãrute piciorul, ºi mai mult decât odatã ei mi-au adus pe copiii lor cari-ºi fãceau cruce înnaintea mea ca ºi cum aº fi fost o icoanã într'o bisericã.

La început era greu sã primeºti fãrã a te înroºi aºa un omagiu, dar pe încetul m'am deprins cu aceste manifestaþii loiale; pe jumãtate umilitã, pe jumãtate mândrã, înnaintam printre ei, fericitã cã mã aflu în mijlocul lor.

***

Ar fi cu neputinþã sã vã descriu tot ce am vãzut, auzit ori simþit pe cale între acest popor simplu, cu inima caldã; atâtea priveliºti vii; atâtea scene miºcãtoare au rãmas întipãrite în inima mea. Am rãtãcit prin sate pierdute în locuri uitate, pe ºesuri fierbinþi; m'am cãþãrat pãnã la umile cãsuþe cuibãrite laolaltã pe coaste de munþi. Am ajuns la plãcute sãlaºuri mãrunte ascunse între brazi uriaºi. Pe þermuri de Mare pierdute am descoperit sãtucene unde Turci locuiau în singuratecã rãzleþire; lângã Dunãrea largã am rãtãcit printre târguri puþintele, locuite de pescari ruºi, al cãror tip se deosebeºte aºa de mult de al þeranului român. De la întâia vedere recunoºti neamul lor: uriaºi înnalþi, cu bãrbi frumoase ºi ochi albaºtri, cu cãmãºile roºi ce se vâd cât de colo.

Mai ales în Dobrogea aceste naþii felurite se îmbulzesc: pe lângã Români, Turci, Tatari, Ruºi, pe alocurea ºi Nemþi, trãiesc paºnic unii lângã alþii.

Am fost într'un sat din Dobrogea, care era în parte românesc, în parte rusesc, în parte nemþesc, în parte turcesc. Am mers de la un capãt la altul, cercetând atâtea cãsuþe, întrând în fiecare bisericã, isprãvindu-mi încunjurul la mica moschee rusticã, tapisatã cu covoare veºtejite, ºi acolo, într'o mulþime de Turci de rând, am ascultat slujba lor ciudatã, din care n'am înþeles nimic. O femeie care nu e voalatã n'are drept sã între în sfânta incintã; dar un nume regal deschide atâtea uºi, ºi atâtea regule severe se calcã în bucuria de a primi un oaspe aºa de neobiºnuit.

Într'o arzãtoare zi de varã am venit într'un orãºel locuit aproape numai de Turci. Împãrþiam bani mãrunþi între sãraci ºi cei fãrã sprijin ºi mã purtam de ici colo. Era acuma rândul poporaþiei musulmane; de aceia cercetam locurile cele mai nenorocite, cu mânile pline de bãni.

Aºa li-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât scopul cel adevãrat al visitei mele a fost aproape uitat. M'am gãsit încunjuratã de un roiu de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind o limbã neînþeleasã mie.

Îmi ziceau: Sultanã, ºi fiecare-ºi simþia nevoia de a mã pipãi; puneau degetele pe hainele mele, mã atingeau pe spate, ba o bahadârcã bãtrânã m'a apucat de bãrbie. Mã duceau din colibã'n colibã, din curte'n curte. M'am gãsit despãrþitã de tovarãºii miei, rãtãcind într'o lume pe care n'o mai cunoscusem pânã atunci. Mã târau cu ele printr'un labirint de mici colibe clãdite din lut, de grãdini ridicul de mici, de ogrãgioare dosite, fãcându-mã sã întru în locuinþele lor, sã pun mâna pe copiii lor, sã mã aºez pe scaunele lor. Ca un zbor de cioare se certau ºi se bãteau dupã mine, puindu-mi întrebãri, copleºindu-mã cu bune urãri, la care nu puteam rãspunde decât cu o miºcare din umere ºi zâmbete.

Femeile musulmane mai sãrace nu sunt de fapt voalate: Ele poartã largi nãdragi de bumbac ºi peste dânºii un fel de mantie pe care ºi-o tot þin supt nas. Croiala acestor mantii li dã acea linie indesscriptibilã, aºa de plãcutã ochiului ºi care aparþine numai Rãsãritului. ªi colorile ce aleg ele sunt totdeauna armonioase; afarã de aceasta, ele sunt în concordanþã cu împrejurimea lor de soare ºi de praf. Femeile acestea poartã ciudate colori albastre-ºterse ºi mauve, — chiar ºi negrul hainelor lor nu e cu adevãrat negru, ci a luat nuanþe ruginii, care se amestecã plãcut cu mediul în floarea noroiului în care locuiesc.

Când se îmbracã pentru drumuri mai lungi, portul lor e în de obºte negru, cu o pânzã .albã ca zãpada pe capetele lor, aºa fel înfãºuratã încât ascunde toatã faþa afarã de ochi.

Nespus de pitoresce ºi de tainice sunt aceste întunecate figuri când vin cãtre tine, atingând uºor pãreþii ºi purtând în de obºte un bãþ greu în mâni ; este în ele ceva biblic, ceva care duce pe om îndãrãt spre vremuri foarte depãrtate.

În acea caldã dimineaþã de varã de care vorbesc, am cãutat sã scap o clipã de nãvãlitoarele mele din cale-afarã de prietenoase, aºa încât sã mã pot furiºa într'o colibã micã a cãrii uºã era larg deschisã.

Ispititã irezistibil de umbra-i tainicã, am strãbãtut în tainiþa de lut, gãsindu-mã într'un aproape desãvârºit întunerec. La capãtul cellalt o ferestuicã lãsa sã strãbatã: o slabã razã de luminã.

Bojbãindu-mi drumul; dãduiu de un pãtucean de zdrenþe ºi pe acest culcuº al miseriei descoperiiu o femeie bãtrânã-bãtrânã, — aºa de bãtrânã, încât ar fi putut sã fi trãit pe vremea zinelor ºi a vrãjitoarelor, vremi ce nu mai au a face ca vãlmãºagul ºi zvonul de astãzi.

Aplecându-mã asupra ei, m'am uitat în faþa-i boþitã, ºi toate poveºtile tinereþii mele pãrurã cã-mi rãsar înnainte, toate istoriile pe care, în copilãrie, încântatã, le ascultasem, istorii pe care nu le uiþi niciodatã...

De-asuprã-i, atârnând de un cuiu ruginit la îndemâna ei, era o oalã de lut neagrã, de o formã ciudatã. Toate în jurul bahadârcei acesteia erau în floarea pãmântului: faþa ei, locuinþa ei, zdrenþele care o acoperiau, locul pe care sta. Singura patã de luminã în aceastã tainiþã era un miel alb, culcat fãrã sã-1 supãre cineva la picioarele patului.

Puind ceva bãnuþi între cârligatele-i degete osoase, am lãsat pe aceastã ciudatã fiinþã bãtrânã în sama tovarãºului ei alb ca zãpada, ºi, întorcându-mã la lumina soarelui, avuiu simþul cã, o clipã, mi-a fost dat sã rãtãcesc prin veacuri fãrã numãr spre zilele de odinioarã.

***

De la început Romãnia a fost o þarã supusã nãvãlirilor. Un stãpân tiranic dupã altul ºi-a pus mânile grele asupra acestui popor; el a fost deprins a fi stãpânit, apãsat, maltratat. Rare ori i-a fost îngãduit sã se afirme, sã-ºi ridice capul, sã fie neatârnat, fericit ori liber; totuºi, în ciuda luptelor ºi a robiei, n'a fost un neam sortit sã piarã. A biruit orice asprime a sorþii, a înfruntat orice miserie, a biruit orice subjugare, ºi n'a putut fi strivit pãnã la moarte; dar de aici a ieºit cã poporul romãnesc nu e vesel.

Cântecele lor sunt triste, încete danþurile lor, petrecerile lor rare ori , aprinse, rar se aud tare glasurile lor. În zilele de serbãtoare îmbracã hainele cele mai vesele ºi, strânºi laolaltã în praful drumului, ei dãnþuiesc în grupe sau în cercuri largi, neobosiþi, ceasuri întregi ; dar nici atunci nu sunt voioºi sau gãlãgioºi, ci solemni ºi plini de demnitate, pãrând a-ºi face cheful cumpãtat, fãrã patimã, fãrã grabã.

Cântecele lor sunt plângeri îndelungi; ariile ce cântã pe fluierile lor plâng fãrã sfârºit aspiraþia lor ºi dorul care se pare a rãmânea veºnic nemulþãmit, a nu cuprinde nici nãdejde, nici îndeplinire.

Tot pentru aceia sunt puþine case foarte vechi : abia de este vre-un castel ori vre-un mare monument rãmas din trecut. De ce nevoie sã se clãdeascã frumoase case dacã în fiecare zi duºmanul putea sã nãvãleascã asupra þerii ºi sã ardã totul pânã la pãmânt!

Una ori douã ciudate vechi clãdiri s'au pãstrat din acele vremuri de nãvãlire: solide, înnalte zidiri cu un cerdac deschis, tocmai în vârf alcãtuit din puternici stâlpi scurþi, ºi, ici colo în imensa adâncime a zidurilor, ferestuici cu locuri de pândã. Cetãþi primitive, pe jumãtate turnuri, pe jumãtate case þerãneºti, ele stau de obiceiu cam rãzleþe ºi nu samãnã cu nimic din ce am vãzut în alte þeri.

Am trãit într'una din aceste ciudate case. Cerdacul, care fusese odinioarã o întãriturã, s'a prefãcut acum într'un simplu balcon, ºi din mijlocul stâlpilor stârciþi o plãcutã vedere se putea cãpãta asupra dealurilor ºi ºesului. Odãile de dedesupt erau mici, joase, neregulate, cu ziduri mari groase; o scarã de lemn dreaptã ca una de funie ducea la aceste încãperi.

ªi pe din afarã ºi pe din lãuntru zidirea era datã cu var, ºi atât de primitivã-i era construcþia, încât cãpãtase încântãtoarea înfãþiºare cã ar fi fost modelatã cu degetul unui olar. Nu erau unghiuri tãioase, ci ceva rotunzit ºi neegal la colþuri pe care nici o casã nu-1 poate avea. Totul era încununat de un acoperiº lat de ºindilã, cenuºiu, cu lumini de argint.

Dar înnainte de toate vechile mãnãstiri ale acestei þeri au pãstrat comori din trecut.

Chiar de la început, aceste colþuri rãzleþe de frumuseþã m'au atras mai mult decât orice ; nedescriptibil e farmecul pe care-1 aruncã asuprã-mi, aproape neînþeleasã desfãtarea cu care-mi umplu sufletul!

Ca ºi în multe alte þeri, cãlugãrii ºi maicele din România ºtiu cum sã aleagã cele mai încântãtoare locuri pentru lãcaºurile lor de pace.

Am cãlãtorit dela unul din ele la altul, descoperind multe tesaure ascunse, cercetând pe cele mai bogate ºi pe cele mai sãrace, pe cele de un acces uºor ºi pe cele ascunse departe în vãi de munte, unde piciorul cãlãtorului numai arare ori rãtãceºte.

La unele am putut ajunge numai cãlare, urcându-mã peste dealuri ºi vãi, peste pasuri pietroase, urmatã de cete de þerani în veºminte albe, pe cãluþi zburliþi, ciufuliþi, dar având piciorul sigur ca al caprei de munte.

Odatã într'amurg, dupãce o zi întreagã cãlãrisem peste munþi, dãduiu pe neaºteptate peste unul din aceste depãrtate lãcaºuri, cu pãreþii albi, de un pitoresc straniu, pe jumãtate ascuns între brazi ºi venerabili fagi cu trunchiurile ca uriaºi deodat,ã împietriþi, uriaºi cari în cel din urmã: al lor spasm de agonie îºi frâng mânile în zãdarnicã desperare.

La apropierea mea clopotele începurã sã sune, glasurile lor clare ºi rãsunãtoare proclamându-ºi bucuria cãtre ceruri.

Trecuiu pe supt portalul acoperit în curtea încunjuratã de ziduri. Innainte de a fi putut sã mã cobor, am fost încunjuratã de un negru roiu de maice schiþând smerite gesturi de salutare, fãcându-ºi cruce, cãzând în ghenunchi ºi apãsându-ºi frunþile pe pietrile de jos, apucându-mi mânile ori pãrþi din îmbrãcãmintea mea, pe care le sãrutau, pe când strigau ºi murmurau, ºoptind vre-o rugãciune.

Uimitã de aºa o întâmpinare, am fost luatã de supþioarã de maica stariþã, o venerabilã bãtrânã tremurândã, a cãrii faþã era aºa de încreþitã de vârstã ca un câmp brãzdat de plug.

Pe jumãtate ducându-mã, pe jumãtate acãþându-se de sprijinul mieu, mã conduse prin uºa deschisã a bisericii. Din vreme în vreme- mi sãrutã pe furiº umãrul ºi într'un fel de smerit extas apãsã faþa-i bãtrânã, bãtrânã, de a mea.

Toate celelalte maice se îngrãmãdiau dupã noi ca un stol de pãsãri cu penele negre, vãlurile lor întunecate plutind în vânt, iar clopotele sunând într'una, în zvon de bucurie.

În lãcaºul umbrit fãcliile aprinse erau ca roiuri de muºti luminoase într'o pãdure întunecatã. Cãlugãriþele se aºezarã de-a lungul zidurilor, veºmintele lor negre fãcându-se una cu umbra, aºa încât numai feþele lor reieºiau, fãcute ºi mai eterate prin tremurãtoarea luminã a candelei.

Cântau, — bucuros aº spune cã era frumos cântecul lor, însã n'ar fi tocmai adevãrat. Nu ca în Rusia, cântarea în bisericile româneºti e departe de a fi melodioasã : ele bâzâiau pe nas cântãri trãgãnate, adesea repetate, de loc armonioase ºi care nu par sã aibã cuvânt de-a ajunge vre-odatã la capãt.

Dar, oarecum, în seara aceia, în pierduta mãnãstire de munte, departe de casele oamenilor; acolo, în paraclisul cu tavanul jos, plin de aceste figuri îmbrãcate'n doliu, ale cãror feþe severe erau îngereºti în mistica luminã, sunetele stranii care se ridicau spre boltã nu erau ne la locul lor. Era ceva bãtrânesc în ele, ceva arhaic, primitiv, în legãturã cu zugrãvelile ºi icoanele oarecum barbare, ceva care pãrea cã a rãtãcit, venind din vremi trecute, pãnã în lumea mai zbuciumatã de astãzi...

Mai pompoase erau primirile de care m'am învrednicit în mãnãstirile mai mari.

Acolo toþi cãlugãrii veniau în alaiu sã mã întâmpine: o procesiune de fiinþi cu veºminte negre ºi bãrbi lungi, de aparenþã austerã, întunecaþi la faþã.

Luându-mã de braþ pãrintele stareþ mã ducea solemn prin biserica bogat împodobitã, pe când o sumã de copilaºi aruncau flori cum treceam.

Nu sunt peste mãsurã de aspre regulele mãnãstireºti în Romãnia. Uºile mãnãstirilor sunt deschise vizitatorilor; în zilele mai demult erau case de adãpost pentru drumeþii ce cãlãtoriau din loc în loc.

Sfintele ziduri dãdeau gãzduire de trei zile celor ce treceau pe acolo; aceasta era vechia datinã; ºi acuma în multe locuri cãlugãrii ºi maicele au voie sã-ºi închirieze cãsuþele la cei ce simt nevoie de odihnã pe o varã. Aceasta însã e cu putinþã numai unde mãnãstirile sunt adevãrate mici sate, unde, mai mult sau mai puþin, fiecare locuitor are cãsuþa lui!

***

Sunt douã feluri de mãnãstiri în aceastã þarã; ori o mare zidire, unde cãlugãrii ºi maicele sunt uniþi supt acelaº coperiº, ori o sumã de case mici adunate pe un spaþiu larg în jurul bisericii centrale.

Numai cele d'intâiu sunt interesante din punct de vedere al arhitecturii, ºi unele din cele pe care le-am cercetat sunt de o perfecþie aleasã în proporþie ºi formã.

Mai presus de toate celelalte una din aceste mãnãstiri mã atrage spre sine, cãci cu adevãrat e de neînvins farmecul ei.

O mãnãstire, albã, singuratecã, ascunsã departe. în regiuni de pãduri mai verzi ºi mai dulci ca oricare altele în þarã. Perfectã e forma bisericii sale, albe ca zãpada rândurile de stâlpi care-i încunjurã liniºtita curte. Un farmec ºi o tainã o înfãºurã, cum n'am mai simþit aiurea. Sobre-i sunt sculpturile, dar o armonie deu nedescris îi face liniile frumoase, ºi o pace ca aceia strãbate locul, încât aici am simþit de pare cã aº fi gãsit cu adevãrat casa odihnei...

Oriunde merg, acolo cãlugãriþele mã primesc cu o miºcãtoare bucurie, pe jumãtate mirate cã poate cineva care e aºa de sus sã se îngrijeascã de un loc aºa de simplu. Mã duc adesea acolo, oricând pot, cãci a aruncat un straniu farmec asuprã-mi, ºi adesea trebuie sã mã întorc iarãºi la pãreþii ei albi.

Clãdirea alcãtuieºte un dreptunghiu în jurul bisericii, trei laturi din care, sunt alcãtuite de o îndoitã colonadã, un rând peste altul, cel de sus formând un cerdac deschis mergând de jur împrejurul întregului. In dosul acestor stâlpi sunt chiliile maicelor : mici bolþi, odãi mici, date cu var, umile ºi tãcute....

Largã e biserica, nobilã în linii, bogatã în sculpturã, având în frunte un vast pridvor acoperit care se sprijinã pe stâlpi de piatrã bogat sculptaþi. Ca ºi interiorul clãdirii, acest pridvor e împodobit întreg cu fresce, de o concepþie fãrã artã, de un desemn arhaic, ºi armonioase, coloarea fiind îmblânzitã de mâna vremii.

In lãuntru, biserica e înnaltã, întunecoasã, misticã, zugrãvitã întreagã cu sfinþi ciudaþi la faþã, cari se uitã fix la tine ca ºi cum s'ar mira cã sunt tulburaþi din singurateca lor tãcere ºi pace.

Multe comori zac între aceste ziduri: vechi icoane, lespezi de mormânt în ruinã, o catapeteasmã minunat sãpatã, auritã ºi zugrãvitã cu o neasãmãnatã îndemãnare, toate colorile fiind veºtejite ºi armonisate de meºterul tuturor artelor, — Timpul.

In colþuri de umbrã candele greu bãtute cu ciocanul, atârnând de lanþuri de sus, rãspândesc o luminã tainicã asupra icoanelor îmbrãcate cu argint pe care l-au lustruit atâtea evlavioase sãrutãri. De fapt un sfânt lãcaº; îndemnând sufletul sã se ridice mai presus de lucrurile pãmântului acestuia...

Ultima lature a pãtratului e închisã de un zid înnalt,. cu o uºã la mijloc, care se deschide asupra unei înguste cãrãri ce duce spre o a doua bisericã, mai micã, tot aºa de perfectã în formã ca ºi zidirea mai mare din curtea interioarã. Aici se îngroapã maicele : un colþ idilic, încunjurat de ziduri zguduite, pe care le þin laolaltã, cu lungile lor braþe spinoase, tufe de trandafiri sãlbateci, acoperiþi cu gingaºe flori. Crucile de lemn cu ciudate forme care înseamnã mormintele stau în mijlocul înnaltei ierbi învãlurate ªi a venerabililor meri pe cari vrâsta pare sã-i aplece milos cãtrã cele ce dorm supt brazdã la picioarele lor.

De jur împrejur, pãduri de fag pe dealuri joase, undulând; ca fond la acestea, munþii: albaºtri; înneguraþi, cu neputinþã de atins, alcãtuind o barierã împotriva lumii din afarã...

Un loc de frumuseþã, un loc de odihnã, un loc de pace... Multe rituri de frumuseþã rãsar înnaintea ochilor mici când mã gândesc la aceste ascunse case de rugãciune. Nenumãrate sunt acelea pe care le-am cercetat în cele patru colþuri ale þerii, ºi iarãºi îmi întorc pasul spre ele ori de câte ori pot.

Ar fi greu de spus care sunt cele mai interesante: comunitãþile monahale sau mãnãstirile; ºi unele ºi altele sunt de o potrivã de interesante, de o potrivã de gingaºe.

Îmi aduc aminte de o mãnãstioarã cuibãritã la picioarele unui munte ameninþãtor, încunjuratã de pãduri de brad, întunecoase ºi tainice. Drumul într'acolo era întortochiat, pietros, greu de fãcut, dar locul el însuºi era un mic raiu de liniºte, încunjurat de livezi, verde ºi odihnitor ca un vis de pace.

Ciudaþi cãlugãri bãtrâni îl locuiau: pustnici tãcuþi, îngropaþi departe de lume, stafii de umbrã, aproape siniºtri în rãzleþirea lor, cu ochii lor cari au luat cãutãtura locuitorilor de pãduri nedeprinºi sã se mai uite în ochii oamenilor.

Fãrã zgomot ei mã urmau oriunde mergeam, cu capetele plecate, dar urmãrindu- mã cu privirea de supt sprincenele stufoase, mânile fiindu-li ascunse în largile mâneci ce atârnau: pare cã umbre întunecate îmi pândeau fiece pas.

M'am întors de am privit în feþele lor obscure: cât de departe pãreau a fi! Cine erau ei? Care li era povestea? Care fusese copilãria lor, speranþele lor, iubirile lor? În cea mai mare parte, cred eu, erau numai fiinþi umile, ignorante, fãrã ideale mai vaste, fãrã visiuni îndepãrtate de mai înnalte lucruri. Unii erau aºa de bãtrâni, aºa de gârbovi, încât nu-ºi mai puteau ridica frunþile sã priveascã sus spre cer; bãrbile lor lungi, sure, luaserã înfãþiºarea muºchilor ce cresc pe copacii cãzuþi.

Dar unul era printre ei, înnalt ºi drept, cu faþa palidã, uscatã ca a unui sfânt. Nu ºtiam numele lui, nimic din trecutul lui, dar avea o faþã nobilã, ºi mi s'a pãrut cã în ochii lui puteam ceti visuri care nu erau numai visurile acestui pãmânt.

Nu pot vorbi, vai! de toate mãnãstirile ce am vãzut, dar de una trebuie sã pomenesc, cãci în adevãr e un rar colþiºor de lume.

Ascunsã în gura unei peºteri, pierdutã în cea mai sãlbatecã regiune de munte, este o bisericuþã ciudatã, aºa de micã, dar aºa de micã, încât trebuie sã-þi pleci capul cã sã-i treci pragul; pare sã fie o jucãrie, lãsatã sã cadã acolo de vre-o mânã de uriaº ºi uitatã. E numai un paraclis de lemn, mic, supþirel, pãzit de puþini albi cãlugãri bãtrâni, fiinþe aºa de vechi ºi de gãrbove, încât par a fi prins muºchiu ca pietrele ce zac totdeauna în acelaºi loc...

Niciun drum nu duce la acest lãcaº; trebuie sã-þi cauþi calea pãnã acolo pe jos sau cãlare, peste prãpãstii de munte ºi peste stânci pieziºe. Acolo zace, la întrarea întunecoasã a peºterii, singuratecã, surã ºi veche, ca o tainã ascunsã ce aºteaptã a fi descoperitã.

Dincolo de bisericuþã prãpastia se întinde, întunecatã ºi întortochiatã, mergând în misteriosul întunerec, drept în inima pãmântului. Când ajungi la capãt, se aude un gâlgâit de apã: un izvor, rece ca ghiaþa, iese aici bolborosind din adânc, curat ºi rãcoritor ca izvoarele din grãdinile Edenului.

Am aflat de îndrãgostiþi cu patimã cari vin sã fie cununaþi la aceastã bisericã; în ciuda asprimilor drumului, în ciuda barierelor posomorâte, aºa încât sã fie uniþi pe viaþã în acest loc depãrtat unde mulþimile nu se pot aduna.

Pe calea la aceastã bisericã, nu departe de gura peºterii, stã un mic cimitir singuratec, plin de cruci de lemn. Aici cãlugãrii cari ºi-au isprãvit viaþa singuratecã sunt aºezaþi în sfârºit spre veºnica odihnã. Intunecate sunt aceste cruci, stând ca spectri în potriva stâncii goale. Soarele verilor le cojeºte, vânturile toamnei le bat ºi adesea zãpezile iernii le dau la pâmânt. Dar, primãvara, viorelele timpurii ºi dediþeii gingaºi se adunã în jurul lor, grãmãdindu-se în mirositoare mãnunche la picioare.

Mi se pare cã, în ciuda singurãtãþii,. n'ar fi trist sã fii îngropat într'un loc ca acesta...

***

Odatã cãlãriam prin zãpada ce se topia. Calea ce urmam, ca toate drumurile romãneºti, era lungã, lungã, nesfârºit de lungã, pierzându-se în depãrtare, fãcându-se una cu bolta fãrã coloare.

Era o zi de depresiune, o zi de desgheþ, cãnd lumea e cum îi mai rãu.

Jur împrejurul mieu câmpiile netede se întindeau aºteptând ceva care nu venia. Peisagiul pãrea sã fie fãrã orizont, sã n'aibã margeni; totul era monoton uniform, fãrã viaþã, fãrã luminã, fãrã veselie. Tãcere apãsá asupra pãmântului, tãcere ºi tristã odihnã.

Cu frâul lãsat în voie ºi capul plecat înnotam cu calul mieu prin noroiu. Nu mergeam nicãiri anume; un fel de toropealã sau nepãsare venise asupra noastrã, în consunanþã cu melancolia zilei.

O ceaþã umedã atârna ca un vãl veºted chiar deasupra pãmântului; nu era o ceaþã deasã; ci flutura ca un abur.

Deodatã auziiu un sunet jalnic venind spre mine din depãrtare, ceva cum nu mai auzisem înnainte.

Trãgând frâul, stãtuiu pe loc la marginea drumului, mirându-mã ce o sã vãd. De fapt neaºteptatã era procesia care, ca un vis straniu, venia spre mine din ceaþã. Înnotând prin zãpada în topire înnaintau doi bãieþaºi purtând între ei o tavã rotundã supþire pe care se afla o colivã; dupã ei venia un preot bãtrân cu crucea în mânã, îmbrãcat pompos în podoabe veºtede : roºii, de aur ºi albastre. Veºmântu-i greu era tot stropit ºi murdãrit, pãrul lui cel lung ºi barba nepieptãnatã erau de un cenuºiu murdar, ca ºi drumul pe care mergea. Un bãtrân trist, neavând altã expresie decât a miseriei pe palida-i faþã cãzutã.

Îndatã dupã ei urmã un car aspru de lemn, tras de boi ale cãror nasuri atingeau aproape pãmântul; rãsuflarea lor fãcea nouraºi în jurul capetelor, prin cari ochii luciau cu o nerãbdãtoare neliniºte.

Din acest car se auzise sunetul cel trist. Ce putea sã fie? Atunci de-odatã am înþeles!

Un sicriu neted era pus în mijlocul carului; în juru-i stãtea un numãr de bãtrâne, gemând ºi plângând, ridicându-ºi glasurile într'un cântec trist, care rãsuna ca o bocire prin aier. Pãrul lor alb era zburlit ºi valurile lor negre fluturau în jur ca smocuri de fum.

Dupã car mergeau patru Þigani bãtrâni, cântând arii jalnice pe vioarele lor þipãtoare, pe când glasurile femeilor luau refrenul pe altã scarã. Niciodatã n'am auzit un bocet mai trist, nici un zgomot mai lugubru. Îndatã dupã Þigani venia o ceatã de rude desculþe, þiind lumânãri aprinse în mâni. Flãcãrile ºubrede pãreau aproape ruºinate cã ard aºa de slab în melancolica luminã a zilei.

Trecând, aceste fiinþi obosite ridicarã feþe palide, privindu-mã cu ochii jalnici cari nu arãtau nicio mirare. Prin ceaþa întunecoasã pãreau a fi tot atâtea stafii, venite de nicãiri, mergând spre nu ºtim ce þintã. Ca umbra trecurã ºi se pierdurã. Dar, prin ceaþa ce se strânsese, bocetul se întorcea sã mã urmãreascã, statornic, în chip ciudat; ca ºi cum mortul ar fi strigat, din sicriaºul lui, dupã ajutor...

Mult timp dupã ce aceastã stranie vedenie dispãruse, am stat privind la drumul unde urmele picioarelor lor rãmãseserã întipãrite pe zãpada topitã. Fusese totul numai o halucinaþie, creatã de melancolia zilei?

La întorsul calului mi se înfãþiºã o umbrã rãsãrind mare la o distanþã scurtã pe drum. Ce putea sã fie ? Era o zi de triste apariþii ?

Nu fãrã greutate fãcuiu sã se apropie calul de acel loc; zãu cred cã une ori caii vãd stafii!...

Apropiindu-mã, am bãgat de samã cã aceia ce înspãimântase calul meu nu era decât o înnaltã cruce de piatrã. Monumentalã, acoperitã de muºchi ºi sterioasã, stãtea singuricã, asemenea cu un strãjer ce þine veºnicã pazã asupra drumului. De pe braþele-i rãstignite picãturi mari cãdeau pe pãmânt ca lacrimi grele....

Plângea oare crucea bãtrânã, plângea pentru cã o singuratecã îngropare trecuse pe acest drum?...

* * *

Trebuie sã vorbesc puþin de aceste ciudate cruci vechi pe care, pe toate drumurile ce le-am strãbãtut, le-am întâlnit, în orice parte a þerii.

Pãnã acum n'am dat bine de rostul lor, dar mi-s dragi: ele par aºa de bine în consunanþã cu caracterul întru câtva melancolic al þerii!

În de obºte ele stau la marginea drumului, une ori în singurãtate impunãtoare; une ori în grupe; une ori sunt din piatrã ciudat sãpatã; une ori sunt de lemn, crud zugrãvite de figuri de sfinþi arhaici.

Fãrã îndoialã aceste pioase monumente au fost înnãlþate ca sã însemne locurile unde s'a petrecut ceva: poate moartea vre-unui erou sau numai omorul unui singuratec cãlãtor care nu era menit sã. ajungã la capãtul drumului sãu...

De cele mai multe ori stau lângã puþuri, purtând numele acelora cari, gândindu-se la drumeþii setoºi, au ridicat aceste mijloace de adãpat în locuri depãrtate.

Ciudate la fãpturã, ele atrag ochiul de departe; þeranul îºi descopere fruntea înnaintea lor, ºoptind o rugãciune pentru morþi.

La rãscruci, am dat une ori peste dânsele strânse câte zece supt un coperiº; când se aflã în aºa de mare numãr, sunt cioplite din lemn. Formele ºi mãrimea lor sunt felurite: unele, sunt grozav de înnalte ºi de zdravene, acoperite original cu ºindilã; adesea desemnul lor e încurcat, ºi mai multe cruci, ieºind una din alta, fac a alcãtuire curioasã, zugrãvitã peste tot cu colorile cele mai tari, pe carele soarele ºi ploaia rãpede le îndulcesc spre o plãcutã armonie.

Ocrotite de tovarãºele lor mai mari, multe cruciuliþe se grãmãdesc alãturi: cruci rotunde ºi cruci pãtrate, cruci care sunt supþirele ºi drepte, cruci care par a se pleca smerit spre pãmânt...

Pe drumuri singuratece aceste dovezi rustice de credinþã au un farmec ciudat. Te miri ce dorinþi s'au ridicat când ele au fost puse acolo de mâni evlavioase ºi de inimi care credeau...

Dar, mai presus de toate, crucile de piatrã sãpatã mã ispitesc. Le-am descoperit în tot felul de locuri: unele sunt de o rarã frumuseþã, acoperite cu inscripþii care ºerpuiesc în minunate desemnuri.

Am dat de ele pe câmpii pustii, pe margeni de drumuri prãfoase, la capãtul pãdurilor întunecate, pe singuratece cline de munte. Le-am aflat pe ape pierdute lângã Mare, unde porumbeii valurilor se rotiau în jurul lor, desmierdându-le uºor cu vârful aripilor.

Multe leghi de cale am cãlãrit ca sã am alt punct de vedere asupra acestor simbole misterioase, pentru cã ele-mi umplu sufletul totdeauna cu o puternicã dorinþã de liniºte; ele sunt aºa de solemn impresionante, aºa de tãcute, aºa de liniºtite....

Una mai ales mi-a fost scumpã inimii. Stãtea singurã singuricã într'o singurãtate demnã, pe un câmp gol, privind ameninþãtor la un smoc de scai cari-ºi suciau tulpinele spinoase în umbra braþelor ei.

Nu-i ºtiam povestea, nici de ce pãzia la un loc aºa de singuratec; pare cã fusese acolo de la însuºi faptul vremii.. Obositã de zãdarnica veghere, se apleca uºor într'o parte, ºi în amurg umbra-i sãmãna straniu cu umbra unui om.

***

Nimic nu e mai miºcãtor pitoresc decât cimitirele de sate; cu cât sunt mai umile, cu atât mai mult desfãteazã ochiul artistului.

Adesea sunt puse împrejurul bisericii de sat, dar une ori se aflã chiar de-o parte. Totdeauna le caut, plãcându-mi sã rãtãcesc prin poetica lor desolaþie, simþindu-mã aºa de departe, aºa de departe de zvonul ºi graba lumii noastre zgomotoase.

De sigur cã aceste mici locuri de înmormântare nu sunt pãzite ºi îngrijite ca în þeri cu mai bunã rânduialã. Gropile sunt împrãºtiate între buruieni ºi urzici, une ori scai cresc aºa de des lângã cruci, cã le ascund pe jumãtate vederii. Dar, primãvara, pãnã nu e naltã iarba, am gãsit pe unele din ele aproape îngropate în pãpãdii ºi stânjinei alergând nebuneºte peste tot locul. Crucile umbroase se uitã de sus la toatã aceastã bogãþie de colori, parecã s'ar mira cã poate Dumnezeu însuºi a împodobit gropile lor pãrãsite.

Þeranul român e protivnic oricãrii silinþi fãrã folos. Ce trebuie sã se întâmple, se întâmplã, ce trebuie sã cadã, cade. Deci, dacã o cruce se rupe, de ce sã cãtãm a o ridica, — las'o sã zacã!, iarba o va acoperi, florile se vor grãmãdi în locul ei.

În dimineaþa de Vinerea Mare rãtãciam printr'unul din aceste cimitire de sat. Spre mirarea mea gãsiiu cã aproape fiecare mormânt era luminat cu o supþire fãclioarã, a cãrii flacãrã ardea palid, incapabilã de a se întrece cu lumina soarelui. Lângã aceste luminiþe spectrale erau bucãþi de oalã pline cu cenuºe încã puþintel aprinsã, care trimitea rotocoale fine de fum albastru în liniºtitul aier de primãvarã. In aceastã zi de jale, cei vii vin sã facã onoare morþilor lor, dupã datinã, în consunanþã cu Legea lor.

Ciudatã priveliºte, de fapt toate aceste mici flacãri nesigure între mormintele 'n ruinã. Adesea gãsiam o candelã înfiptã în locul unde orice rãmãºiþã a mormântului însuºi fusese cu totul ºtearsã; dar stãtea acolo arzând vitejeºte, amintindu-þi cã supt chiar acest deget de pãmânt o inimã a fost pusã spre odihnã.

O bãtrânã o gãsiiu în dimineaþa aceia stând locului lângã una din acele fãclii, — o fãclie aºa de umilã ºi de supþire cã abia putea sã rãmâie dreaptã; dar mama bãtrânã o pãzia cu braþele încruciºate parcã ar fi îndeplinit în tãcere vre-un rit.

Apropiindu-mã de dânsa, m'am uitat sã vãd cât de mare era mormântul ce pãzia, dar nu putuiu descoperi nici un fel de mormânt. Galbena luminiþã sta umil lângã un mãnunchiu de dediþei. Tot ceia ce fusese cândva un mormânt fusese de mult fãcut una cu pãmântul.

Pânza din jurul capului bãtrânei era albã, albã ca înfloriþii cireºi cari dãdeau veselie acestei grãdiniþi a lui Dumnezeu; albe erau ºi florile, care creºteau lângã prinosul de dragoste al bãtrânei.

— «Cine e îngropat aici?», întrebaiu.

— «Unul dintre ai mei», rãspunse ea. «Era fetiþa fetei mele; acum se odihneºte».

— «De ce nu se mai vede mormântul?», mi-a fost întâia întrebare.

Drept orice rãspuns dãdu din umeri, ºi ochii întunecaþi se uitarã în ai miei; o desãvârºitã resignare era ceia ce cetiam în adâncurile lor.

— «De ce sã mai þii un mormânt curat dacã preotul satului dã voie boilor lui sã pascã între morminte?»

Mã uitaiu la ea ca mirare. «Nu se poate opri o neorânduialã ca aceasta?»

Iarãºi dãdu din umeri. «Unde e omul care sã poatã opri o neorânduialã ca aceasta ?»

Iarãºi dãdu din umeri. « Unde e omul care sã poatã opri? Vita trebuie sã aibã ºi ea unde sã pascã».

Vãzuiu cã socoate aceasta ca un lucru firesc ºi cã acela ce zãcea supt pãmânt putea fi cu adevãrat nepãsãtor la aceste copite care treceau sus, atâta vreme cât de Vinerea Mare este cine sã-ºi aducã aminte ºi sã aprindã o fãclie asupra inimii sale!

În noaptea de Vinerea Mare, se fac lungi slujbe în orice bisericã sau paraclis din þarã.

Pline de farmec mistic sunt ºi aceste adunãri de þerani în jurul umilelor case de rugãciune ale lor. Bãrbaþi, femei ºi copii se strâng laolaltã, fiecare purtând o fãclie. Cei ce nu aflã loc înnãuntru stau afarã, în mulþimi rãbdãtoare.

Cu adevãrat o frumoasã priveliºte.

Din fiecare fereastrã de bisericã lumina se revarsã, pe când triste cântece plutesc cãtre cei ce aºteaptã dincolo de ziduri. In fruntea lãcaºului sfânt sute de mici flãcãri bãtute de vânt, care lumineazã feþele celor ce, în extas, ascultã sunetele slujbei ce se sãvârºeºte înlãuntru.

Datina cere ca în nopþile de Vinerea Mare flori sã fie aduse de închinãtori, flori care se aºeazã cu evlavie pe o icoanã brodatã a lui Hristos rãstignitul, ce stã pe o masã în mijlocul bisericii.

Fiecare credincios aduce ce poate: un mãnunchiu de verdeaþã, o ramurã de flori, o mânã de zambile fãcând noaptea dulce de mireazma lor, sau numai câteva simple viorele strânse la marginea drumului, cei d'intãiu dragi soli ai primãverii.

Când slujba s'a sfârºit, în lungi ºiruri închinãtorii se întorc pe acasã, fiecare ºi toþi laolaltã ferindu-ºi cu grijã fãcliile, pentru cã e cu noroc sã le aducã aprinse înnapoi acasã.

Nu mai strãluceºte acum luminã din fereºtile bisericii; totul e cufundat în întuneric, biserica însãºi se desface ca o uriaºã massã de umbrã de-asupra bolþii.

Dar cimitirul de alãturi e o grãdinã de lumini! Au cãzut oare toate stelele din ceruri ca sã mângãie pe cei ce zac supt brazdã? Ori sânt numai luminiþele care ard vitejeºte, ard necontenit pentru cei morþi?...

***

Sânt unele minunate biserici vechi în þarã, impunãtoare clãdiri, bogate ºi venerabile, pline de comori cu îngrijire pãstrate din trecut.

Le-am visitat pe toate bisericile acelea, cercetând asupra istoriei lor, admirând proporþiile lor perfecte, examinând de aproape scumpele lor broderii, sculpturile lor, candelele lor de argint, crucile lor smãlþuite, Evangheliile lor legate 'n aur.

Dar, în ciuda frumuseþii lor, niciuna din zidirile mai mari nu mã atrage aºa de puternic ca aceste bisericuþe de sat pe care le-am vizitat pãnã ºi în cele mai depãrtate colþuri ale þerii.

O parte din þarã e mai ales bogatã în aceste gingaºe mici clãdiri; e o parte care-mi e foarte dragã. Nicio cale feratã nu profaneazã vãile ei liniºtite; nicio îmbunãtãþire modernã n'a distrus simplul ei farmec. Aici mâna civilisaþiei n'a stricat nicio frumuseþã originalã; niciun pictor binevoitor n'a atins veºtejitele fresce de pe vechii pãreþi. Un colþ de pãmânt ºi-a pãstrat personalitatea: fiind greu de atins a rãmas neschimbat, nedespoiat.

Securea n'a dat jos glorioasele-i pãduri, speculatorul întreprinzãtor n'a clãdit hâde oteluri, nici locuri de distracþie; nicio înºtiinþare monstruoasã nu desfigureazã verzile-i livezi, clinele-i roditoare.

De aceia ºi cele mai mãrunte bisericuþe au fost pãstrate. Stau rãspândite în locuri cu totul de neaºteptat: cãþãrate pe vârfuri de dealuri prãpãstuite, ascunse în vãi împãdurite; adesea oglindindu-ºi gingaºele siluete în râuri ce curg la basa lor.

Înnalþi brazi, ce se vãd de departe, înfipþi ca strãji înnaintea pridvoarelor, sânt semnele ce aratã locurile unde stau. Bisericuþele din urma lor sânt aºa de mititele, încât din depãrtare se vãd numai copacii.

Aceºti brazi pãreau cã-mi fac semn fãgãduind cã voiu gãsi comori ascunse la picioarele lor; ei se desfac lãmurit, întunecaþi, din peisagiu, pentru cã e un Þinut unde pãdurile sânt de fag, nu de brad.

Adesea am cãlãtorit leghi ca sã ajung la ele, peste cãrãri pietroase, peste terenuri de mocirlã, prin râuleþe pline de zvon ºi peste povârniºuri fãrã de capãt, ºi niciodatã n'am fost înºelatã; întunecatele strãji nu m'au chemat niciodatã în zãdar. Cele mai drãguþe mici ziduri le-am descoperit în aceste locuri cu totul rãzleþe.

Unele erau total de lemn, de o coloare caldã, ca pânea neagrã de curând scoasã din cuptor, coperiºurile lor enorme dându-li înfãþiºarea de uriaºe muºinoaie crescând în pãmânt rodnic.

În de obºte este o clopotniþã. deasupra, dar la unele clopotniþa stã de sine în fruntea bisericii, ºi e de cele-mai multe ori de o fãpturã delicios de gingaºã.

De nedescris e coloarea pe care o iea lemnul vechiu. E totdeauna în armonie cu fondul, cu împrejurimile; fie pe o livadã verde, ori în faþa unor brazi întunecoºi, fie primãvara, pe jumãtate ascunsã dupã meri în plinã înflorire, fie toamna, când copacii cari o încunjurã sânt toþi numai aur ºi ruginã ºi roºu.

Pãdurea e adânc întunecatã, cu lumini sure care sânt une-ori ca argintul. Muºchiu verde cãptuºeºte adesea deschizãturile dintre ramuri, dând întregului o moale înfãþiºare de catifea care mulþãmeºte ochiul.

Înlãuntru, aceste lãcaºuri rustice sânt copii ca o jucãrie a modelelor mai mari; toate sânt mãrunte, dar orânduite în acelaºi chip. La bisericile ortodoxe altarul e despãrþit de restul clãdirii printr'un pãrete sãpat ºi zugrãvit care atinge aproape acoperiºul ºi e în de obºte încununat cu o cruce enormã. La partea de jos a acestor despãrþiri sânt chipurile sfinþilor celor mai veneraþi. Sânt trei uºiþe în aceºti pãreþi; în vremea unei pãrþi din slujbã aceste uºi rãmân închise.

Femeile n'au dreptul sã pãtrundã în Sfânta Sfintelor dincolo de catapeteasmã.

***

Frumoase icoane am gãsit eu adesea în aceste bisericuþi vechi, aduse aici fãrã îndoialã din altele mai mari, când aºa numite îmbunãtãþiri izgoniau dintre zidurile înnoite comorile vechimii, care erau privite de acum înnainte ca prea sãrãcãcîoase ori prea ºterse.

Îmi aduc bine aminte cum într'o searã, dupã ce m'am suit pe un drum fãrã capãt, am ajuns în sfârºit la piciorul brazilor cari-mi fãceau semn de departe ºi cum am atins uºa deschisã a sfântului lãcaº în clipa chiar când soarele scãpãtá.

Ziua fusese umedã, dar acest ceas din urmã înaintea întunerecului îºi încerca frumuseþa ca sã rãscumpere pentru posomorâri mai timpurii.

Sãtenii, gâcindu-mi gândul, trimiseserã un þeran bãtrân sã deschidã biserica. La apropierea mea, sunetul unui clopot mã ajunse, zvonindu-ºi salutarea în aierul de searã.

Ultimele raze ale soarelui atingeau aurii clãdirea când fuiu la uºã. Ca niºte flacãri ce joacã, ele strãbãtuserã înnãuntru, rãspândind glorioasa lor luminã asupra umilului cuprins, încunjurând chipurile sfinþilor cu luminoase aureole.

Erá o priveliºte minunatã!

Pe prag stãtea un þeran bãtrân, tot în alb, cu mânile pline de ramuri de cireº înflorite, pe care mi le întinse când se plecã sã sãrute margenea rochiei mele.

Înlãuntru, degetele iubitoare ale bãtrânului aprinseserã multe lumini, ºi aceleaºi flori fuseserã puse pios în jurul celei mai sfinte din icoane, aceia pe care orice credincios trebuie s'o sãrute întrând în bisericã.

Lumina soarelui biruia lumânãrile, dar ele pãreau sã fãgãduiascã a-ºi urmá dupã putinþã gloria când marele pãrinte se va fi dus spre odihnã... Stând într'un colþ de umbrã, lãsaiu minunata pace a lãcaºului sã-mi strãbatã sufletul, lãsaiu farmecul sfintei case sã mã încunjure ca un vãl de odihnã:

Soarele dispãruse; acum luminiþele reieºiau, tari puncte de luminã împotriva nãvãlitorului întunerec.

Greu îmi erá cu adevãrat sã mã smulg de acolo; dar timpul, care nu respectã emoþiile omeneºti, mergea înainte!

Afarã, lângã uºã, o cruce de piatrã enormã sta ca o statie, cu capul pierdut între ramurile de zãpadã ale unui pom în plinã floare. Crucea era aproape aºa de înnaltã cât ºi biserica...

***

Felurite de fapt sânt formele acestor biserici þerãneºti. Când nu sunt de lemn, ca acelea pe care tocmai le-am descris, ele sânt mai mult date cu var, linia tor de cãpetenie fiind solizii stâlni cari sprijinã, în faþã, pridvorul. Abia de va fi o bisericã româneascã fãrã acest pridvor; el dã caracter întregului, e izvorul de cãpetenie al împodobirii. Uneori stâlpii au frumoase capitele sãpate; uneori sunt numai zdraveni sprijinitori, daþi cu var ca ºi restul bisericii.

Gingaºe cu adevãrat sunt clãdirile pe care vre-un meºter cu inima smeritã le-a zugrãvit de sus pânã jos cu sfinþi slabi la faþã, în strãlucite veºtminte. Am vãzut cele mai ciudate podoabe de acest fel: întregi procesiuni de figuri arhaice în atitudini þapene, ilustrând intâmplãri din sfintele lor vieþi. Atunci ºi stâlpii din faþã sunt

zugrãviþi, adesea cu drãguþe desemnuri, sãmãnând de aproape cu broderii persane, în vechi colori albastre ºi roºii ºi brune.

Coperiºurile sunt totdeauna de ºindilã, cu largi streºini ce înnainteazã, de cea mai caracteristicã formã.

Am vãzut o bisericã în mijlocul unui câmp de porumb. Coperiºul cãzuse înlãuntru, pãreþii erau crãpaþi, pe alocurea cãzând în ruinã, înnaltã floarea soarelui se iþiia la fereºtile-i fãrã cercevele ºi pãsãrile-ºi fãcuserã cuiburile între grinzile bolþilor ei dãrâmate. Era de plâns, cu adevãrat, sã priveºti aºa o desolare; dar niciodatã n'am vãzut o mai magicã priveliºte.

Pãreþii erau încã acoperiþi cu fresce, colorile fiind aproape nevãtãmate; catapeteasma bogat sãpatã arãta încã semne de auriturã; abia erau stricate multele-i chipuri de sfinþi. Zdravenii stâlpi cari despãrþiau o parte de alta stãteau tari ºi neatinºi, afarã numai cã pe alocuri înveliºul lor de tencuialã cãzuse.

Unic în adevãr era farmecul acestei ruine. Albastra boltã de de-asupra-i era coperiº, ºi solemnii sfinþi se uitau de sus

pagina 60

de pe ziduri ca ºi cum ei ar fi întrebat de ce nu s'a ridicat vre o mânã prietenoasã ca sã ocroteascã frageda lor frumuseþã, de vifor ºi ploaie.

Nu ºtiu de ce o comoarã ca aceasta a fost lãsatã sã cadã în bucãþi, — poate cã nu e vreme sã se caute de vechi ruine într'o þarã unde aºa de mult e de fãcut! In adevãr, biserica era de o rarã putere de fascinaþie, expusã astfel luminii zilei dar supãrãtor era gândul cã, de nu va fi rãpede acoperitã, drãguþele fresce vor cãdea cu totul.

Era un chip al Maicei Domnului care în deosibi mi-a atras atenþia; se uita la mine din fondul ei de aur cu ochi mari, patetici. Pe genunchii ei stãtea Pruncul Isus, þapãn ridicat, cu o mânã întinsã spre binecuvântare; copilul era slãbuþ, cu o ciudatã faþã palidã ºi ochii cu mult prea mari pentru aceastã faþã.

Nu mã puteam smulge din acest loc de închinare pãrãsit: iarãºi ºi iarãºi o cercetam de jur îmorejur, sorbind în sufletul mieu icoana ei.

La urmã am lãsat-o, dar de multe ori m'am întors ca sã prind o ultimã priveliºte.

Floarea soarelui stãtea în grupe înnalte, cu capetele plecate spre bisericã de parcã voiá sã se uite înnãuntru; un sbor de porumbei albi ca zãpada se rotiau în juru-i, aripile lor fãrã patã scânteind în luminã. Aceasta am vãzut-o la urmã; zidurile ruinate ºi, plutind asupra lor, aceºti porumbei albi ca zãpada.

* * *

Mi-ar plãcea mai mult sã vorbesc despre aceste bisericuþe. Pentru mine acest subiect e plin de nesfârºit farmec; dar sunt multe lucruri de care trebuie sã mai spun, aºa încât cu pãrere de rãu mã întorc la alte scene.

Cei mai singurateci locuitori ai României sânt ciobanii; mai singurateci ºi decât cãlugãrii in chiliile lor, cãci cãlugãrii se strâng în congregaþii, pe când ciobanii petrec luni întregi singuri numai cu cânii lor pe pustii vârfuri de munte.

Adesea rãtãcind cãlare pe culmi am dat de aceºti paznici tãcuþi, sprijiniþi pe bâtele lor, aºa de liniºtiþi de ar fi putut sã fie chipuri cioplite în piatrã.

Marea boltã albastrã era a lor, ºi minunata vedere asupra zãrilor fãrã de margeni; ai lor norii schimbãtori plutind une ori peste capetele lor; alte ori ridicãndu-se ca un abur din prãpãstiile de la picoarele lor: ale lor erau ºi tãcerea ºi apusurile, rãsãritul ºi floricelele de munte cu minunatele lor nuanþe. Dar tot a lor era ºi furtuna, ºi ploaia, ºi zilele de nepãtrunsã ceaþã; a lor era singurãtatea fãrã cuvinte, nemângâiatã de glas omenesc.

Aceºti singurateci locuitori ai muntelui ajung aproape de o coloare cu stâncile ºi cu pãmântul de care sunt încunjuraþi.

Poartã mantii enorme, fãcute din pieile oilor turmei, cãzute pe cale. Aceste veºtminte buhoase li dau o înfãþiºare sãlbatecã, ce nu samãnã cu nimic din ce-am vãzut vre-odatã; ºi bãieþaºii poartã aceste extraordinare veºminte, care-i acopãr de sus pãnã jos, ferindu-i de ploaie ºi de vânt ºi chiar de prea arzãtoarele raze ale soarelui. Singurul lor adãpost sânt bordeie, pe jumãtate supt pãmânt, ale cãror acoperiºuri sânt fãcute din brazde, aºa încât la o distanþã micã abia de le poþi deosebi. Aici, în tovãrãºia dulãilor lor, ei petrec lungile luni de varã, pânã ce frigul toamnei îi trimite pe dânºii ºi turmele lor înnapoi la câmp.

Sunt fãpturi cu aspre cãutãturi aceºti ciobani, aproape tot aºa de nepieptãnaþi ca ºi dulãii lor. Singurãtatea pare sã li fi pãtruns în ochi, cari te privesc fãrã simpatie, ca ºi cum ei ar fi pierdut obiceiul de a-i opri asuprã feþei oamenilor.

Grea primejdie pentru drumeþi sânt aceºti dulãi sãlbateci, ºi adesea stãpãnii lor se uitã la nãvala ce dau nenorocitului intrus, fãrã sã miºte un deget întru apãrarea lui.

De sigur cã adesea un suflet de preþ se poate gâsi între aceºti strãjeri ai muntelui înnalt. El va povesti atunci lucruri vrednice de auzit, cãci natura va fi fost învãþãtoarea lui, glasurile sãlbãtãciunilor vor fi întrat în inima lui.

Mai puþin nesociabil e pãstorul care-ºi mânã turma pe pãºuni mai verzi.

Nu e atâta de singuratec; chiar când nu trãieºte cu un tovarãº, el primeºte vizitele trecãtorilor; expresia lui e mai puþin posomorâtã; ochii mai puþin aspri, ºi ariile ce cântã din fluier au o notã mai dulce.

Aici cojocul e înlãturat, dar atitudinea ciobanului e pretutindeni aceiaºi: ori pe vârfuri pustii de munte, ori pe grase pãºuni lângã limpede râu, ori pe arzãtoarele ºesuri ale Dobrogii, unde cale de mai multe leghi împrejur nu se vede nici un copac, ciobanul stã, uneori ceasuri întregi, cu amândouã mânile supt bãrbie, rãzimat în bâtã. Nu þine samã de vreme, se uitã þintã înnaintea lui, ºi ceasurile trec încet peste capul lui.

Odatã am avut o curioasã impresie. Cãlãriam pe niºte dune fãrã sfãrºit lângã Mare. Nimic nu mã putea încânta decât peisagiul ce se întindea înnaintea mea: Marea era de o liniºte moartã, sãmãnând cu o oglindã de albastru stropit de puncte luminoase; nisipul þermului era alb ºi scânteietor; valuri de cãldurã se ridicau din pãmânt, arzându-mi faþa; lumea întreagã pãrea cã gâfâie. Eu singurã mã miºcam pe aceastã imensitate; ale mele erau bolta, Marea ºi nisipul.

Cu toatã cãldura înnãbuºitoare, calul mieu sãlta voios, fericit cã simte nisipul moale supt copite. Aveam simþul cã merg printr'un pustiu.

De-odatã calul se împotrivi, sforãi din nãrile lãrgite; îl simþiiu cã tremurã supt mine; sudoarea-i rãsãri pe tot trupul; se opri subit ºi, învârtindu-se pe neaºteptate împrejur, nu mai voi sã înnainteze. Nu se putea vedea nimic decât un ºir de movile de nisip joase, încovoindu-se, ºi ici ºi colo având un smoc de iarbã, tare ori o rãdãcinã de levent maritim plecat supt covârºitoarea cãldurã. Dar ºi eu aveam un simþ nestãpânit, ciudata impresie cã era un lucru care sufla, ca ºi cum pãmântul însuºi s'ar fi sbãtut supt piciorul nostru. Oarecum împãrtãºiam temerea calului. Ce putea sã fie?

În ciuda împotrivirii calului, porniiu înainte, þiind strâns frâul, când la fiecare clipã încerca sã se întoarcã împrejur.

Atunci vãzuiu apãrând în zare ceva straniu: o linie misterioasã care unduia peste una din movile, ceva care avea viaþã. Avuiu neteda percepþie cã sufla, ba chiar cã-ºi trãgea suflarea.

De-odatã un om rãsãri de undeva ºi stãtu, o patã neagrã, în faþa cãldurii bolþilor ce pãreau a cloci lumea. Omul acela era un cioban. Atunci pricepui ºi rostul acelei linii ce se miºca aºa de ciudat: erá turma lui.

Copleºite de cãldura toropitoare, oile se strânseserã la olaltã, cu capetele întoarse înlãuntru, cãutând adãpost una dela alta. Neaflând uºurare, gâfâiau suferinþa lor tãcutã.

Ciobanul stãtú nemiºcat, privindu-mã drept, cu o nepãsare împietritã.

Cred cã niciodatã pânã atunci ºi niciodatã dupã aceia n'am avut un mai pãtrunzãtor simþ de nesuferitã cãldurã...

* * *

Oriunde i-am întâlnit, pe munþi ori în câmpie, pe pãºuni verzi ori în pustiuri sterpe, aceºti tãcuþi pãstori mi s'au pãrut a fi adevãratã întrupare a singurãtãþii, a tainei, a lucrurilor nespuse.

Prin singuratecele lor veghi între sãlbãtãciunile fãrã rost, de sigur cã ei s'au întors la o mai de aproape înþelegere a naturii; poate cã au descoperit stranii taine, pe care nimeni din noi nu le ºtie !

Toamna ºi la începutul primãverii, pãstorii îºi mânã turmele înnapoi la munte. Ii afli cãznindu-se încet pe drumurile mari: o masã tãcutã cu un conducãtor bãtut de vifore în frunte, omul ºi oaia de aceiaºi coloare de praf: obosiþi la mers, storºi, supuºi, ºtiind cã drumul lor nu este încã la capãt.

Trecãtoare vedenii ale sãlbãtãciei, umbre întoarse din singurãtãþi, despre care nu ºtim nimic. Oamenii cu feþele duse pe gânduri ºi ochi ce vãd departe, oile cu capetele plecate vin cãtre tine de departe, trec, se depãrteazã ºi au dispãrut, lãsând în urma lor pe cale mii ºi mii de urme mãrunte pe care vântul sau ploaia rãpede le ºterge...

* * *

Este un neam rãtãcitor, cunoscut în orice þarã, un neam încunjurat de tainã, a cãrui obârºie n'a fost niciodatã stabilitã limpede, un neam care ºi în zilele noastre e nomad, miºcându-se necontenit, miºcându-se din loc în loc. Oriunde rãtãcesc, Þiganii sunt priviþi cu neîncredere ºi bãnuialã ; sunt ºtiuþi ca hoþi; feþele lor negre ºi dinþii scânteietori atrag ºi rãsping totdeodatã. Este un farmec fãrã nume în ei, ºi totuºi strãini sunt oriunde merg. Mâna ori cui este asupra lor; nicãiri nu sunt bineveniþi, neîncetat trebuie sã se miºte de colo, colo, fãrã casã, despreþuiþi, neodihniþi cãlãtori, de fapt, pe faþa pãmântului.

Totuºi sunt locuri în România unde aceºti Þigani s'au aºezat în margenea satelor ori târgurilor.

Aici, în mijlocul murdãriei de nedescris ºi a neorânduielii, ei sunt adunaþi laolaltã în colibe gata sã cadã ºi în bordeie, pe jumãtate goi, încunjuraþi de copii ce se ciorovoesc ºi de dulãi sãlbateci, Tainiþele lor sânt acoperite cu ce au putut prinde: tinichele vechi, scânduri rupte, zdrenþe, bulzi de pãmânt, bucãþi rupte de scoarþe; nu sânt cuvinte pentru a înfãþiºá murdãria ce-i încunjurã, abjecta miserie în care roiesc.

Niciodatã n'am putut descoperi dacã totdeauna aceiaºi Þigani trãiesc în aceste locuri ori dacã, dupã un timp, unii se duc, lãsând tainiþele lor fãrã nume altor drumeþi, cari se aºeazã pe o vreme ºi apoi pleacã, fãcând loc celorce vor sã mai vie.

Sânt aplecatã a crede cã uneori aceste sãlaºuri sânt locuri de adãpost, unde hordele rãtãcitoare cautã ocrotire iarna, când viscole ºi geruri aspre fac sã nu se mai poatã merge pe drumurile mari. Dar ºi vara am vãzut familii prãsindu-se prin aceste mahalale sordide.

Nesfârºit mai pitoresce sunt taberele de Þigani. Acest neam ciudat îºi înfige corturile în tot felul de locuri. Pe câmpii întinse întrebuinþate ca pãºune; pe malul râurilor, adesea pe ostroave în mijlocul albiei apelor sau în margenea pãdurilor.

Pe cale vin, nu în trãsuri acoperite, cum îi vedem în þeri mai blânde, ci în carã stricate, trase de cai slabi, pe jumãtate morþi de foame, uneori de catâri ori de rãbdãtori mãgari cenuºii.

Pe aceste care, în mijlocul unui amestec nedescriptibil de prãjini, de scoarþe, de acoperiºuri de cort, de oale, de tigãi ºi de alte multe, întregi familii îºi aflã locul; mame ºi copii, bunice ºi moºnegi, bãieþaºi ºi tineri mai de vârstã, fãrã sã li pese de nenorocitele dobitoace care mai cã-ºi dau sufletul de atâta povarã.

Se opresc unde pot, uneori unde li se impune, cãci multe locuri sunt oprite, ºi nimeni nu doreºte sã aibã pe pungaºii aceºtia prea aproape de casã.

pagina 70

Pentru mine aceste tabere au fost totdeauna un nesfârºit izvor de interes. Oricând am zãrit de departe siluetele corturilor þigãneºti, n'am lipsit sã merg acolo, ºi am cules impresii fãrã numãr între aceºti strãini vagabonzi. Adesea am aºteptat sã se descarce carãle; cu mult zgomot ºi multã gâlceavã, parii de cort sunt înfipþi în pãmânt, zdrenþe descolorate de tot felul sânt întinse asupra lor, fiecare familie ridicând coperiºul supt care va ocroti o clipã veºnica-i neodihnã.

De atâtea ºi atâtea ori am rãtãcit printre corturile acestor horde fiecare ºi certãreþe de cerºitori, asediatã de sutele de mâni oacheºe care cereau gologani, încunjuratã de feþe întunecate cu ochii strãlucitori ºi dinþi albi ca zãpada. Pe jumãtate umili, pe jumãtate aroganþi, ei calicesc bani, rãzând între acestea ºi dând din umeri, scormonindu-mi hainele, strecurându-ºi mânile în buzunarele mele; une ori mi se pãreá aproape cã m'a nãvãlit un roiu de albine.

Când eram cãlare, mai cã mã dãdeau jos de pe cal, copleºindu-mã cu stranii binecuvântãri, care adesea sunau ca blãstãme sau imprecaþii.

Dar o dorinþã pe care o strigau dupã mine erá totdeauna primitã recunoscãtor de inima mea: erá dorinþa de «noroc bun» pentru cal. Fiind nomazi, ei preþuesc valoarea unui cal bun, ºi de oarece totdeauna calul meu mi-a fost prieten, o astfel de invocaþie nu mã puteá lãsá nemiºcatã; în zilele acelea gologanii ce i-am sãmãnat printre ei erau daþi cu o mânã mai bucuroasã.

Cele mai frumoase tipuri le-am descoperit în mijlocul acestui popor; la orice vrâstã ei sunt neînchipuit de pitoresci, ba chiar aºa de mult încât une ori pãreau cã s'au pregãtit cu gândul la efect.

Am vãzut bahadârce culcate în coriurile lor, plecate asupra oalelor în fierbere, mestecând mâncãri misterioase cu bucãþi de beþe rupte. Nicio vrãjitoare bãtrânã din poveºtile de zine ale lui Andersen ori din «Nopþile arabe» nu poate sta la întrecere cu aceste ciudate fãpturi bãtrâne înfãºurate în zdrenþe veºtede care odatã au fost strãlucitoare, dar care acum erau tot aºa de murdare ºi de vechi ca ºi fiinþele bãtrâne pe care numai pe jumãtate le acoperiau.

Falnice fãºii de stofã erau rãsucite ca turbane în jurul capetelor lor ºi de subt ele ºuviþe de pãr sur atârnau în nepieptãnatã neorânduialã peste ochi. În de obºte o lulea de lut alb era înfiptã în colþul gurii lor, cãci ºi bãrbaþi ºi femei fumeazã; de fapt, fumul strãbate atmosfera în jurul lor, mirosul tabacului amestecându-se cu acela mai strãbãtãtor al focurilor aprinse cât e tabãra de mare.

Aceste bãtrâne vrãjitoare sunt membrii respectaþi ai triburilor. Blãstãmurile ce strigã fac rânduialã între tineri, aruncã o oarecare teamã între copiii ce se ceartã gãlãgios, cari aleargã aproape goi, cerºind cu zgomot, fãcând tumbe în praf, rostogolindu-se în picioarele trecãtorului. Aceºti pungaºi sânt o grea încercare pentru rãbdarea cuiva, dar în acelaºi timp un izvor de nesfârºitã desfãtare pentru ochi, cãci neobiºnuit de frumoºi sânt unii din aceºti mici sãlbateci; jimbaþi, urlãtori, în floarea pãmântului; mici statui de bronz cu capete creþe, buhoase, cu ochii mari încunjuraþi de ºuviþe indescriptibile, une ori aºa de lungi ºi de cârlionþate, de par a fi pene negre la pleoapele lor.

Întâmplãtor, o cãmaºã ruptã îi acopere prea puþin, ori braþele lor sunt bãgate în haine cu mult prea largi, mânecile fluturând infirm pe mânile lor, dându-li înfãþiºarea unor momâi chemate la viaþã. Niciodatã nu sânt mai încântãtori decât când sar în sus cum i-a fãcut Dumnezeu, având ca singurã podoabã un ºir de mãrgele strãlucitoare la gât.

Aceºti mici vagabonzi în floarea pãmântului vor alerga poºte întregi dupã trãsurã sau calul cuiva, calicind bãnuþi cu palmele întinse, tânguindu-ºi necontenit aceiaºi plângere.

Foarte frumoase sunt mai ales fetele tinere: drepte, de o staturã deplinã, cu ºolduri strâmte ºi gingaºe mâni ºi picioare. Orice zdreanþã-ºi sucesc în jurul trupului plin de graþie se preface într'o podoabã care le prinde. Se vor acoperi cu orice lucru de preþ discalificat pe care-1 vor culege pe drum. Une ori preþioase vechi bucãþi de broderie îºi vor isprãvi zilele pe trupurile acestor atrãgãtoare fiinþi, crescându-li farmecul, dându-li înfãþiºarea unor regine cerºitoare. Cingãtori strãlucitoare ce se învârt în jurul ºoldurilor ºi boiului lor þin laolaltã toate aceste zdrenþe, dând purtãtoarei lor înfãþiºarea Egiptenelor aºa cum le vedem zugrãvite în frescele de pe pãreþii templelor.

Supt falnicele cârpe pe care le leagã de capetele lor atârnã ºuviþe de pãr de amândouã pãrþile feþei, — ºuviþe care sunt împodobite cu tot felul de bani, cu bucãþele de sticlã coloratã ºi de metal ori cu farmece de o ciudatã înfãþiºare sau cu medalii sfinte care se ciocnesc la miºcãrile lor. In jurul gâtului lor atârnã lungi ºiruri de strãlucitoare mãrgele care scânteie ºi lucesc pe pieile lor de coloarea bronzului.

Fetele acestea aratã puþinã sfialã. Sunt zgomotoase ºi îndrãzneþe, neruºinate cerºitoare, cãrora puþin li pasã dacã prin cãmãºile lor rupte gât ºi sân iese pe jumãtate goale la razele soarelui.

Cu dinþi albi strãlucitori ele râd la tine, cu mânile 'n ºolduri, cu capul rãsturnat, o lulea albã înfiptã îndrãzneþ în colþul gurii.

Nedescris de graþioase sunt fetele acestea când vin la tabãrã seara, ducând mari cofe de lemn pe cap. Ele   înnainteazã de departe, drepte, cu paºi sãltaþi ºi legãnate, pe când apa aruncã stropi mari pe obrazul lor. Soarele apuind la spatele lor li dã înfãþiºarea de umbre ce vin de foarte departe din pustiu, unde cãrãrile n'au nici început, nici sfârºit...

***

Bãrbaþii nu sunt mai puþin pitoresci decât femeile: sunt acoperiþi cu zdrenþe murdare, ºi mai adesea desculþi. Dar am întâlnit triburi mai puþin sordide, în care bãrbaþii purtau cizme înnalte, bernevici înfoiaþi ºi cãmãºi cu mânecile largi atârnând. Ei aparþineau seminþiilor mai prospere, oamenii având o mai bunã înfãþiºare deosebitã, cu pãrul lung în cârlionþi atârnând de amândouã laturile feþei: fãpturi, cãutãturi urâte, de sigur, dar neînchipuit de frumoºi totuºi.

Mulþi Þigani sunt cãldãrari de meºteºug, dar din instinct sunt hoþi. Lãsându-ºi femeile sã caute de corturi, bãrbaþii vor porni cãtre sate, pentru a spoi oale ºi tigãi; dese ori îi întâlneºti pe mai mulþi în ºir purtând strãlucitoare vase de aramã 'n spate. Se strâmbã la tine ºi nu uitã nici odatã a întinde o mânã cerºitoare.

Alþii au studiat datinele, «morala» ºi drumurile Þiganilor; eu m'am uitat la ei numai cu un ochiu de artist, ºi în acest chip ei sunt un nesfârºit izvor de bucurie.

De neînchipuit e harmalaia ºi zvonul când tabãra se ridicã. Parii corturilor sânt smulºi din pãmânt, pãcãtoºii cai cari au cãutat ceva hranã în iarba veºtedã din margenea drumului, sunt prinºi de copii zgomotoºi, cari au muncã uºoarã, cãci nenorocitele vietãþi sunt împiedecate ºi nu pot scãpa. Cu resignare ei se lasã legaþi de carã; parii corturilor, scoarþele, oalele ºi tigãile sunt încã odatã mutate de pe pãmânt în vehiculele care le vor duce în alt loc, ºi astfel tot înnainte, fãrã sfârºit...

Babele sunt aºezate în faþã, supt tot buclucul acesta, ºi cu dânsele copiii prea mici ca sã meargã, bãtrânii slabi, nevolnicii ºi cei prea obosiþi ca sã se târascã pe drumul greu.

Am vãzut odatã o încântãtoare priveliºte. Pe spatele unui rãbdãtor mãgar fuseserã legaþi numeroºi pari de corturi o cum putea sã-i ducã un dobitoc aºa de mic, rãmâne pentru mine o tainã. Între aceºti pari se fixaserã câþiva copilaºi goi, ai cãror ochi negri se uitau la mine uimiþi de supt smocurile de cârlionþi creþi nepieptãnaþi.

Mãgarul se miºca din loc în loc pãscând, parii grei se ciocneau unul de altul, atingând pãmântul ºi stârnind mici nori de praf ca fumul.

Nici o grijã nu se putea ceti pe faþa micuþilor; acest mijloc de transport era fãrã îndoialã lucru obiºnuit. Pãreau mici maimuþe oacheºe aduse din clime mai calde...

Am întâlnit adesea pãrechi de bãtrâni mergând laolaltã, bãrbaþi ºi femei gârboviþi de vrâstã, obosiþi, prãfoºi, acoperiþi de zdrenþe, cu lulele în gurã; pãcãtoºi vagabonzi, dar totdeauna perfect pitoresci. Fãrã îndoialã, mergeau sã spoiascã în vre-un sat, cãci bãrbaþii purtau în spate neapãratele oale de aramã, pe când bahadârcele aveau saci grei prinºi de umeri ºi un bãþ gros în mânã. De-a lungul obrajilor lor de coloarea pãmântului atârnau moale ºuviþi cenuºii, care se miºcau în mersul lor. Mi se pãrea cã le-aº mai fi vãzut adesea mai nainte; mi se pãrea cã recunosc ochii lor, privirea lor obositã, ba pãnã ºi ghiocul, semnul gâcitorului, pe care femeile-l purtau atârnând de o sfoarã la cingãtorile lor ; dar de sigur nu erau decât exemplare din numãrul cel mare al cãlãtorilor din acest neam cari, fãrã adãpost ºi obosiþi de mers, rãtãcesc necontenit pe pãmânt...

* * *

Mai ales un meºteºug e al Þiganilor. Sunt muzicanþi nãscuþi, ºi vioara e instrumentul lor; ºi cel mai mic copil e în stare s'o facã a cânta. Unii sunt lãutari de profesie. In grupe de trei ºi patru merg din sat în sat, totdeauna unde e muzicã de nevoie, cântând rãbdãtor, neobosit, ceasuri întregi, în soare sau în ploaie, noapte ºi zi, la nunþi, la îngropãri ori la serbãtori.

Când sunt cu taraful, aceºti trubaduri rãtãcitori au ºi alte instrumente pe lângã vioarã. Alãute de o formã ciudatã bine cunoscute la Români supt numele de cobzã, ºi un flaut alcãtuit din mai multe guri, flautul clasic întrebuinþat în vremi trecute de tata Pan cel bãtrân.

De cele mai multe ori, bãtrâni vagabonzi cu ochii melancolici ºi spinãrile gârbove, cari sunt deprinºi a se umili ºi ale cãror slabe mâni oacheºe au obiceiul de a cerºi. Lãsându-ºi zdrenþele pitoreºti, aceºti lãutari rãtãcitori au adoptat hidoase haine vechi, pe care alþii le-au aruncat. Sunt nesfârºit mai puþin arãtoºi în acest veºmânt; au pierdut acel farmec nedefinit carei-i încunjurã de obiceiu, nu mai sunt decât bieþi bãtrâni îmbrãcaþi în zdrenþe urâte ºi nu mai alcãtuiesc o desfãtare pentru ochi. Totuºi sunt bine vãzuþi, cãci muzica lor e dulce ºi melancolicã, stridentã ºi sãlbatecã; e un dor straniu în fiecare notã ºi, cu cât sunt strunele mai vesele, cu atât mai mult eºti aplecat sã plângi!

Un neexplicabil strigãt de patimã care cere, zace în melodia lor: e oare o amintire a unor þeri depãrtate, care odatã erau ale lor ºi pe care nu le-au vãzut niciodatã? Ori numai expresia veºnicei nostalgii care-i mânã fãrã odihnã din loc în loc?

Într'o searã de varã am întâlnit un tânãr Þigan care venia cãtre mine din pra

pagina 80

ful drumului. Aºezat cu picioarele goale, bãlãbãnind pe spinarea unui mãgar, cu vioara supt bãrbie, fãrã atenþie pentru orice alta, el cânta; cânta bolþii de sus, stelelor care veniau una câte una, uitându-se cu o palidã mirare la acest singuratec vagabond, al cui era tot drumul... Cânta pentru cã era firea lui sã cânte, cânta inimii lui care încã nu se trezise, cânta sufletului lui pe care nu-1 putea pãtrunde.

***

În oraºe, Þiganii sunt întrebuinþaþi ca zidari. Îi gãseºti în grupe oriunde se face o casã: bãrbaþi, femei ºi copii aducând cu ei neorânduiala lor fãrã nume ºi pitoreasca lor murdãrie.

Seara, când, dupã ce ºi-au împlinit lucrul, îºi gãtesc cina, stând în jurul oalei care abureºte, zdrenþele lor de colori felurite ajung strãlucitoare supt razele soarelui apuind.

Adesea un mãgar rãpãnos e legat nu departe, ºi, într'un paner, între vase de metal amestecate, de toate mãrimile ºi formele, zace un copil adormit înfãºurat în ceva cârpe rupte.

Mãgarul îºi poartã povara rãbdãtor, gonind muºtele cu coada lui puþinã.

În luna crinilor, frumoase Þigãncuºe merg pe uliþi, ducând vase de lemn pline de florile albe ca zãpada, puritatea crinilor fiind în straniu contrast cu feþele lor arse de soare. In lungi, mirositoare mãnunche vând aceste flori trecãtorilor. La fiecare colþ afli, sau culcate în atitudini pitoreºti, pe pãmânt, sau stând drepte supt umbrosul unghiu al unui coperiº, — frumoase fãpturi cu feþele oacheºe bucuros deschizându-se în zâmbete care fac ca ochii lor negri sã luceascã ºi dinþii albi sã fulgere.

Figuri pline de o mândrie inconscientã, feþe la care trebuie sã te uiþi ºi încã sã te mai uiþi, cãci ele cuprind toatã taina atâtor drumuri pe care picioarele lor le-au lãsat în urmã!

***

Vremea seceriºului aratã România în toatã gloria ei, acea vreme când munca omului îºi aflã rãsplata, când, dupã ce pãmântul a dat ce poate mai mult, bãrbat, femeie ºi copil merg sã adune bogãþia care face þara ce este.

Une ori, de fapt, e un ceas de desilusie, cãci ploaia, grindina ori seceta stricã adesea opera grea a omului. Uneori pãmântul n'a rãspuns celor mai scumpe speranþe ale lui, n'a fost în stare sã dea roada lui.

Am cunoscut ani când, luni întregi, n'a cãzut o picãturã de ploaie; când, ca acei din vechime, cercetam îndelung cerul cu aprinsa nãdejde cã norul mare cât mâna omului se va întinde ºi se va revãrsa în ploaia aºa de straºnic necesarã, dar norul trecea ºi nu da ploaia ce fãgãduise; ani când tot ce fusese încredinþat adâncurilor pãmântului se vestejia ºi usca pentru cã dela April la Septemvrie nu cãzuse o picãturã, aºa încât grãmezi de nenorocite vite periau de lipsa pãºunii pe care sã pascã.

Grozave luni de încordatã neliniºte, de aºteptare fãrã speranþã, care pãrea sã-þi usuce sângele în vine, precum pãmântul era uscat de nevoia ploii.

Râurile nu mai aveau apã; þara bielºugului ajunsese o þarã de suspine, praful acoperind, parecã, toate cu un giulgiu de lipsã...

Dar mari sânt, de fapt, anii de îmbielºugare, când silinþa omului rodeºte.

În oceane de aur copt stã grâul supt imensa faþã a soarelui, mândru de bogãþia lui, glorioasã speranþã îndeplinitã.

ªi, din aceastã vastã câmpie de rodnicie, mâna omului e aceia care culege spicele coapte, care leagã snopii, care strânge grãunþele. An de an, a trebuit sã mã minunez de rãbdarea muncii omului, sã mã minunez de extraordinara-i cucerire asupra pãmântului.

În cete, þeranii lucreazã din zori pânã în apus, fãrã sã le pese de cãldura ce se zbate cãzând asupra capetelor lor. Cãmãºile ca zãpada ale bãrbaþilor contrasteazã cu ºorþurile colorate ale femeilor, care pãteazã câmpia arsã cu vii petece de albastru, roºu ºi portocaliu, pentrucã la vremea seceriºului nimeni nu rãmâne fãrã lucru, cei foarte bãtrâni singuri ºi nedestoinici fiind lãsaþi în urmã spre a pãzi casa.

Din ceas în ceas neîncetat muncesc, pânãce amiaza-i adunã în jurul carãlor, pentru frugala hranã de mãmãligã ºi ceapã. Priveliºti de muncã, de sãnãtoasã sforþare, de simplã mulþãmire! Cât de adeseori n'am privit, cu emoþie, dându-mi samã ce scumpã a ajuns a fi inimii mele aceastã þarã!

Dulãi veghetori pãzesc casele ºi pe aceia dintre copii cari sânt prea mici ca sã lucreze; în umbra acestor vechicule plugarii îºi iau o scurtã odihnã de un ceas, lângã boulenii lor cenuºii, cari în placidã mulþãmire rumegã, pe când razele soarelui se resfrâng în coarnele lor enorme. Leneºi ei îºi miºcã cozile dela o lature la alta, îndepãrtând muºtele care, prea mult în treabã, se adunã pe coastele lor slabe ori lângã ochii lor mari, visãtori. Cu uºoare întoarceri ale capetelor lor, ei urmãresc miºcãrile stãpânilor, ºtiind bine cã ºi silinþa lor va trebui sã fie reluatã, la ceasul apusului, când plugarii merg acasã.

Numai pe moºii bogate se întrebuinþeazã maºinele, ºi atunci mai mult pentru bãtutul grâului; aproape tot seceriºul e fãcut cu mâna. Mici grupe de plugari activi se adunã în jurul monstrului de fier, al cãrui glas zbârnâitor se poate auzi de departe, ºi necontenit se ridicã grãmada de grâu pânã ce stã, o piramidã de aur ars, supt marea boltã albastrã.

Într'amurg þeranii se întorc pe acasã, cu secerile pe umãr, mergând lângã carãle lor pline vârf cu strãlucitoare paie bãlane. De-a lungul drumului scârþie carele acestea, într'o ceaþã de praf. In serile fãrã vânt praful rãmâne atârnat în aier, acoperind lumea cu un uºor înveliº de tainã, care pluteºte peste oameni ºi vite, curãþind zarea, îmblânzind toate colorile, îndulcind orice contururi.

Adesea soarele apuind aprinde aceastã ceaþã; atunci atmosfera se face straniu de luminoasã, ca ºi cum un foc grozav ar fi arzând undeva în dosul valurilor de fum de nedescris ceasul acela: plin de frumuseþã, plin de pace, plin de nesfârºita mulþãmire a operei credincios îndeplinite, ceasul când paºii tuturora se întorc spre casã, se întorc spre odihnã.

În ºir fãrã de capãt se urmeazã carãle trase de acei boi cenuºii cu minunatele coarne; vin de-alungul drumului parcã s'ar miºca într'un vis care trece încet într'un nor de praf ºi dispare. Dar praful rãmâne atârnat ca un vãl tras asupra unei vedenii care nu mai este.

Recolta porumbului vine mai târziu; une ori în Octombre þeranii tot mai adunã rodul copt. Zilele sânt scurte, ºi, seara, umezealã se ridicã din câmpia întinsã ºi atârnã ca fumul supt bolta luminoasã. O melancolie de nedescris pluteºte asupra luminii; melancolia lucrurilor care au ajuns la capãt. O mare sforþare pare îndeplinitã, ºi acum anul nu mai are ce face decât sã adoarmã încet...

Dar nimic nu e mai glorios decât toamna romãneascã. Natura vrea sã se îmbrace într'o ultimã mantie de frumuseþã înainte de a se mãrturisi învinsã de înnaintarea iernii.

Bolta se face adânc albastrã; tot ce se ridicã spre dânsa pare sã capete o nouã valoare. Copacii se îmbracã în culori minunate, une ori ca aurul, alte ori ca rugina, câte odatã roºii ca focul. Intre porumbul nalt cât omul, uriaºa floare a soarelui stã plecându-ºi capul, apãsatã de greutatea roatei cu seminþe; ca niºte stele prodigioase, petalele-i ca ºofranul strãlucesc pe fundul bolþii de azur.

Am vãzut câmpii întregi cu aceste plante uriaºe, adevãrate oºtiri de flori în chipul . soarelui, triumfãtor galbene supt razele marii lumini pe care îndrãznesc s'o imite. Dar adesea mi se pare cã-ºi întorc faþa ruºinatã, cu trista conºtiinþã cã nu sânt decât o biatã copie a aceluia cãruia-i poartã numele. Se face uleiu din seminþele acestor flori; de aceia þeranii le cultivã aºa de mult.

Adesea în umbra acestor uriaºi am vãzut þerani aºezaþi în cerc împrejurul grãmezilor de porumb, al cãrui fruct îl curãþã de frunze. In piramide pitice portocalii, grãunþele coapte zac risipite în largul câmpilor vesteji, ºi coloarea lor glorioasã atrage ochiul de departe. Adesea nãfrãmile femeilor sânt de aceiaºi coloare.

Îmi plac aceste pete înfocate de coloare în mijlocul imensitãþilor aride ale câmpilor culeºi; cu dragoste ochiul artistului se opreºte sã le priveascã ºi numai fãrã voie se întoarce dela ele.

O priveliºte frumoasã e ºi aceia a ºezãtorilor þerãneºti; sau în ºuri largi ori curþi, pentru a desface grãuntele porumbului din ºtiulete. Sunt prilejuri de mare bucurie, când tinerii se adunã, când râs ºi muncã se amestecã voios; când se povestesc lungi poveºti ºi se cântã cântece de dragoste. Babele stau la un loc, torcând sau þesând, cu capetele tremurãtoare asupra sfaturilor tãcute, cu ochiul asupra flãcãilor ºi fetelor, cari, îmbrãcaþi cu ce au mai bun, cu o floare ochioasã dupã ureche, se privesc pe supt ascuns, ºi glumesc, ºi se sãrutã, ºi sânt fericiþi.

Bãtrânul lãutar þigan sau trubadur vagabond nu lipseºte niciodatã dela aceste întâlniri. De unde-o fi, e sigur cã vine, ºontâcãind, perpelit, despreþuit, o figurã sordidã, cu vioara sau cobza lui subþioarã. Dar muzica lui e minunatã ºi face ca toate inimile sã râdã, ori sã joace, ori sã plângã.

* * *

Aº evoca prea multe scene; prea multe vedenii rãsar înnaintea minþii mele. N'am nici vreme, nici talent. Deci trebuie sã mã depãrtez cu pãrere de rãu ºi sã las acesl popor simplu la munca lui ºi la jocul lui, la bucuriile ºi la nãcazurile lui, la speranþele ºi la temerile lui. Ii las la casele lor, — paºnice odatã, — un vãl de praf apãsând asupra lor.

II.

Nu departe de locul unde trãiam eu era un mare câmp gol, unde soldaþii fãceau exerciþiu, ºi aproape zilnic mergeam cãlare sã-i vãd la lucru.

O curioasã legãturã de simpatie m'a prins de la început chiar de aceastã viteazã oaste micã, ajunsã acum a fi a mea. Avuiu simþul puternic cã niciodatã n'am fost pentru ostaºii miei o strãinã, cã ei þineau la mine; ºi cu voie bunã cãlãriam printre rândurile lor, de-alungul regimentelor, bucuroasã cã sunt cu ei, bucuroasã cã þin calul în frâu, bucuroasã cã este viaþã în mine! Mã purtam fãrã sfialã în mijlocul lor; n'aveam nevoie nici de vorbe, nici de lãmuriri; zimbiam la ei, ºi: ochii lor mã urmãreau cu priviri de prie

pagina 90

tineascã mulþãmire, dinþii albi fulgerãndu-li între buze când aclamau.

Am fost în mijlocul lor când soarele strãlucia în toatã puterea lui asupra câmpilor uscaþi ºi pârliþi; prin ploaie ºi furtunã am fost în mijlocul lor ºi supt zãpada ce cãdea; multe leghi de cale am cãlãrit în flancul lor prin valuri de noroiu fãrã nume...

I-am auzit câte-odatã râzând, ºi i-am vãzut ºi cum joacã. Dupã obositoare marºuri m'am uitat la ei îndelung cum se întorceau într'amurg, cântau laolaltã, cu flori veºtede la ureche.

Adesea mi-am oprit calul în marginea drumului, ca sã-i vãd trecând, ºi praful ce-l ridicau picioarele lor mã învãluia unde stam. Un fel de magnetism trecea dela mine la ei: mã înþelegeau pe mine ºi pe dânºii îi înþelegeam eu.

În de obºte, soldaþii sunt dresaþi la automatism, ca niºte pãpuºi care trebuie sã se uite, sã simtã, sã lucreze întocmai aºa... Dar pentru mine ei erau oameni, oameni cari-ºi aveau casele ºi mãicuþele lor; fiecare-ºi avea speranþele lui, avea un lucru pe care i-l cerea inima, - un lucru de care doria; lucrul acela îl simþiam eu, ºi de

aceia; când treceam printre dânºii, aclamaþiile lor mergeau dupã mine, care-i înþelegeam ca oameni, ºi pricepeam cã fãceau aºa pentru cã þineau la mine, nu pentru cã li se dãduse poruncã sã facã aºa.

Multe aº avea eu de spus despre ostaºii miei; mult am avut a face cu dânºii ºi mai mult decât un prieten am numãrat în rândurile lor.

Când eram tânãrã de tot, bãtrânul Rege m'a fãcut colonel onorific al unui regiment de roºiori, — cinste la care am fost foarte simþitoare ºi care mi-a dat unele din ceasurile cele mai plãcute ale vieþii.

În atâtea marºuri, mi-am urmãrit regimentul, în atâtea manevre l-am cãutat peste dealuri ºi vãi, cãlãrind leghi întregi pânã l-am gãsit, undeva, într'o poziþie ascunsã, ºi, cum dãdeau cu ochii de mine, soldaþii mei mã salutau cu strigãte bucuroase. Puþine sensaþii în viaþã mi-au umplut sufletul de o emoþie aºa de adevãratã ca urãrile îndreptate spre mine de roºiorii miei viteji.

Niciodatã nu m'am simþit mai mândrã ori mai fericitã decât cãlãrind prin rândurile lor, ascultând aclamaþiile lor, simþind cã au simþire pentru mine, cã eram una cu ei, gata ºi de aceia ca, la o întâmplare, sã împart viaþa lor asprã, riscurile lor, primejdiile lor. ªi o ºtiau ºi ei, o intuiþie oare care li-o spunea, ºi de aceia trecea între noi ceva puternic ºi adevãrat, ceva mai mult decât omagiul convenþional ce se datoria Doamnei lor, Reginei lor.

Dintr'o foarte depãrtatã þarã am venit eu! Dar am ºtiut cum sã-i iubesc ºi sã-i înþeleg pe ostaºi. Eram mândrã sã cãlãresc în fruntea lor; parcã aveam o convingere puternicã în inima mea cã aº fi în stare sã-i conduc la datorie, cã li-aº putea insufla curaj, ambiþie, ºi cã dupã mine ºi la moarte s'ar duce...

Nu mã sfiesc sã mãrturisesc aprinsa mulþãmire ce mi-o da acest sentiment de putere, de putere amestecatã cu bucuria de a fi tânãrã ºi voinicã ºi sãnãtoasã!

Cei ce n'au încercat aºa ceva nu pot cunoaºte aceastã mândrã sensaþie. Bucuria de a-þi simþi soarele deasupra capului de a-þi ºti un cal bun ca sprijin, unitã cu conºtiinþa cã toate inimile se întorc spre tine,. fiindcã ai tinereþã ºi viaþã ºi lumea þi-i dragã!

Nu vreau sã spun cã numai fiindcã puteam cãlãri ca un ostaº ºi-mi simþiam inimã bãrbãteascã bãtãnd puternic în piept, firea mea nu era gata sã îndeplineascã datoriile femeii.

Am cunoscut ºi cellalt curaj, care e de nevoie la cãpãtâile celor ce mor; am avut prilej sã dovedesc cã pot împãrtãºi cu alþii ºi zile de boalã ºi nãcaz, între scene între care doar iubirea ºi mila sã-ºi aibã locul.

Nu-mi erau dragi ostaºii miei numai în zile de pãrãzi ºi steaguri desfãºurate'n vânt, în zile când îmi umpleau inima de mândrie ºi plãcere, ci ºi în zilele de întunerec ºi de grea încercare, când aripa morþii flutura asupra lor ºi când ºi cei mai viteji ºtiau ce este jertfa.

***

Da, am fost cu ostaºii miei, când o crudã încercare a înduplecat vigoarea lor, energia lor ºi speranþele lor. Am fost cu ei când erau strânºi laolaltã; ca o turmã într'un lagãr, unde holera-ºi fãcea de cap, smulgând vieþile lor tinere aºa cum o furtunã smulge puternicii stejari.

Am împãrþit cu ei aceste zile de surgun, când ei erau despãrþiþi de oamenii ceilalþi ca printr'o dungã de foc pe care puþini cutezau s'o treacã. Am mers la ei pentrucã mulþi se feriau de dânºii, am mers la ei pentrucã mulþi se temeau...

Erau închiºi, ca niºte prisonieri, ca sã nu poatã întinde o molimã fãtalã þerii celeilalte.

Înþelegând groaza numelui de holerã ºi pentru inimile cele mai viteze, dându-mi seamã de mizeria, de singurãtatea, de chinul ºi suferinþa ostaºilor miei ºi de cât de puþini erau aceia cari sã voiascã a rãmânea cu dânºii, m'am crezut datoare sã fiu eu aceia care sã rãmân ºi am simþit cã acuma sosise vremea sã li dovedesc. iubirea mea, sã-mi chem un curaj care ºtiam bine cã nu-mi va lipsi niciodatã când ceasul primejdiei va fi bãtut.

Fricã mie ? O, nu, nu! Nu-mi era fricã, ºi de aceea-mi era mai uºor decât cum li se pãrea altora în ce-i priveºte, dar, fiind sãnãtoasã ºi plinã de viaþã, deprinsã cu lucruri frumoase ºi curate în jurul mieu, carnea ºi sângele mi se cutremurau instinctiv la gândul cã trebue sã întru în atingere aºa de groaznicã ºi sã vãd lucruri aºa de triste la privire.

Oarecare ajutor am putut sã li aduc, pentru cã pânã la venirea mea lipsia. Nimeni nu fusese pregãtit pentru acest crud biciu al lui Dumnezeu pe care ostaºii miei îl aduseserã cu ei din þara duºmanã. Totul se þinuse gata pentru rãni ºi accidente, dar, dacã lumea-ºi aduce aminte, Românii noºtri n'au întâlnit la 1913 o împotrivire înarmatã, ci au fast atacaþi de spectrala boalã care dãdea jos omul în câteva ceasuri, bãgând groazã în rânduri ºi oroare între cei cari trebuiau sã li poarte grija. Molima s'a întins cu o aºa de înspãimântãtoare iuþealã, încât mulþi, prinºi de panicã, fugiserã.

Am strâns lângã mine medici ºi surori de caritate; cum era firesc, prezenþa mea acolo unde infecþia era mai mare mi-a dat încredere ºi a dovedit cã primejdia nu putea sã fie aºa de mare. Indatã am fost încunjuratã de inimi credincioase, gata de orice jertfã, ºi lupta ce am purtat a fost o luptã bunã, de ºi piedecile împotriva noastrã erau mari.

Mã aºezasem într'o tabãrã lângã Dunãre, pe calea ce trebuia s'o ieie oastea mea întorcându-se din þara duºmanã.

Era numai un câmp gol, unde se ridicaserã lungi bãrãtci de lemn, fãrã niciun confort, una lângã alta.

Întunecate erau acele colibi de lemn, joase ºi pustii, clãdite pe pãmântul gol, cu o cãrãruºã ca un ºanþ la mijloc, ºi, cum ploua din bielºug, cãrãruºele se fãceau noroiu ºi de pe asprele coperiºuri de lemn apa curgea în pâraie, udând paiele pe care ostaºii mei erau întinºi. Unul lângã altul stãteau murind, murind vitejii miei ostaºi tineri, cari aºa de veseli se duseserã, cu speranþã în inimile lor.

La început oriºice lipsia, ºi ploua înlãuntru din toate pãrþile. Dar în curând avurã paturi ºi cearºafuri ºi medici din destul, ºi câteva devotate surori de caritate, care pas cu pas se luptau cu boala crudã, care stãteau în umilã jertfire zi ºi noapte lângã paturile celor în suferinþã.

Între alþii, câþiva medici indieni îºi oferiserã mãrinimos ajutorul. Veniserã din Turcia, unde fãcuserã, ºi acolo, ispravã bunã. Deprinºi cu o astfel de epidemie, asistenþa lor era foarte preþioasã, pentru cã mulþi puteau fi salvaþi dacã li se dãdea îndatã o îngrijire necontenitã ºi neobositã. Aºa de rãpede e cursul acestei boli, încât e esenþial s'o combaþi chiar la cel d'intãiu semn al ei. Aceºti medici indieni au rãmas cu noi cât timp am avut nevoie de dânºii, ºi ni aducem aminte recunoscãtori de ajutorul ce ni-au dat cu neobositã energie pãnã ce am biruit. Afarã de aceasta era pentru mine îndeosebi miºcãtor sã pot vorbi englezeºte într'un loc aºa de neaºteptat!

Soþul mieu, care avea comanda asupra tuturor trupelor, venia zilnic sã inspecteze ce fãceam noi. Prezenþa lui ni-a fost o mare încurajare, ºi toþi bolnavii noºtri salutau sosirea lui ca un semn cã nu s'a lãsat la o parte nimic din ce puteá sã le fie de folos. ªi fiul meu erá cu mine, fiul meu cel mai mare; el mi-a fost mâna dreaptã, tovarãºul de muncã, energia lui tânãrã întrând în acþiune unde zimbetele mele nu ajungeau.

Multe zile am rãmas în mijlocul soldaþilor mei, ºi Dumnezeu mi-a îngãduit sã pot fi de vre-un ajutor; zile de straºnicã trudã, zile de întunerec, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodatã nu voiu mai puteá sã le uit.

În vremea aceasta m'am apropiat foarte mult de inimile ostaºilor miei. Ei ºtiau cã nu m'am ferit de ei când mulþi se temeau; ei ºtiau cã am rãmas cu ei aºa încât sã nu se simtã pãrãsiþi, sã nu fie trataþi ca niºte lepãdãturi, când aºa de crudã li a fost partea.

Pe deplin fuiu în stare atunci sã le dovedesc cã strãina nu mai erá strãinã, ci cu toatã inima ºi sufletul întreg, dintre ai lor una!

O, bieþii mei ostaºi tineri! I-am vãzut cu umflatele feþe vinete, cu ochii cãzuþi în cap, sângeraþi, spectrali, i-am vãzut în spasme groaznice, când orice ajutor omenesc li lipsia, i-am vãzut þapeni ºi muþi când îºi sfârºiserã ultima luptã; am stat lângã paturile chinului lor, rugându-mã tãcut pentru umilele lor vieþi fragede. Cele dintâiu zimbete ale lor eu le-am cules, când, dupã zile de torturã, ei se strecurau iarãºi pe încetul spre viaþã.

Nici în mormintele lor ei nu se puteau simþi, astfel, uitaþi. Am îngenunchiat lângã ele, acolo unde ar fi îngenunchiat mamele lor, soþiile, copiii lor, ºi pe fiecare moviliþã pustie am sãmãnat flori de mireasmã, ca ºi florile ce cresc în jurul caselor pe care nu le vor mai vedeá. Noi n'am vrut sã lãsãm ca ei sã fie aruncaþi în groapa comunã, ci am dorit ca fiecare din tinerele lor trupuri sã fie însemnat cu crucea lui.

Zilnic cercetam de jur împrejur colibele mele, odatã, de douã, de trei ori, cum cerea nevoia.

Uneori soarele ardea de nesuferit deasupra capetelor noastre, prefãcând adãposturile de lemn în sobe încãlzite peste mãsurã, din care ieºiau desgustãtoare duhori de boalã, amestecate cu mirosul antisepticelor, în aburi pe cari cu greu puteai sã-i înfrunþi.

Dar ºi mai rele au fost zilele de ploaie: pãmântul nostru românesc fiind bogat, tot lagãrul s'a prefãcut într'un râu de noroiu curgãtor! Prin coperiºurile crãpate ale colibelor noastre picurau reci pârâiaºe în paturile celor în suferinþã; pânã la genunchi înnotam prin noroiu. In zilele acestea de depresiune trebuia sã-mi îndoiesc silinþele ºi zimbetele...

pagina 100

Simþiam lãmurit cum cãdeá curajul fiecãruia odatã cu cãderea barometrului. Cu cât mai grea apãrea sarcina

noastrã; cu cât mai imposibilã speranþa; cu cât se fãcea mai desperatã luptã cu moartea! Cãci cu adevãrat cruda boalã pãrea cã turbã cu creºterea umezelii ºi murdãriei.

În zilele acestea aveam grijã sã-mi fie mânile de douã ori mai pline, sã fie florile ce aduceam cele mai

frumoase ce puteam gãsi. Miºcãtoare erá plãcerea betegilor mei ºi pentru cea mai umilã crenguþã; feþele lor nenorocite se luminau ca prin minune, ºi ceice erau prea slabi ca sã-ºi ridice capetele îºi întindeau spre mine tremurãtoarele degete, nerãbdãtori sã primeascã ºi cel mai mic dar.

Li aduceam ºi lãmâi ºi bomboane acriºoare, cãci nestinsã li erá setea, parcã foc li-ar fi ars în gâtlej. N'o sã

uit niciodatã cum sugeau lãmâiele acelea, întinzând mânile ca sã mai aibã!

Celor ce erau mai bine acuma ni erá îngãduit a li da vin, ºi mare bucurie erá când apãream în prag cu

braþele pline de sticle, altele fiind aduse în urma mea de aceia cari cu credinþã mã întovãrãºiau în toate aceste drumuri. De sigur cã eram binevenitã, cãci cu mânile goale nu veniam niciodatã.

Dar era una din aceste colibe unde zãceau gemând cei mai greu bolnavi dintre toþi ºi cãreia îi ziceam «gura

iadului»: a întra între pãreþii ei de lemn erá parcã ai fi pãtruns în cuprinsul vre-unui vis grozav.

De fapt aici nu puteam face alta decât sã stau cu mânile încruciºate, ridicându-mi cugetul în fierbinte

rugãciune cãtre Dumnezeu!

Întunecate scene de miserie a noastrã, muritorii, care ºi acum rãtãcesc prin mintea mea, vedenii de moarte

ºi de spectralã suferinþã, la care nici iubirea nici ºtiinþa n'ajutã la nimic.

***

Dar am ºi alte amintiri din aceste zile, amintiri de o speþã mai puþin jalnicã.

Am vãzut multe regimente întorcându-se din þara strãinã, nebune de bucurie când piciorul atingea din nou

pãmântul de naºtere.

Veneau peste Dunãre, pe poduri de luntri. Stãteam pe þermul care erá pentru dânºii «acasã», ºi am fost cei

dintâiu sã primim bucuria lor cea mare, chiotele lor, nebuna lor desfãtare. I-am vãzut trântindu-se jos, rostogolindu-se în praf, cãci ºi praful acela tot þara lor erá, þara inimii lor !

Crunþi erau ºi obosiþi de cale, unii din ei în zdrenþe, dar toþi cântau; rãsunau cerurile de cântecele bucuriei

lor.

Inima mea rãspundea acestor manifestaþii de entusiasm, când veniau în cete lângã mine, aºa de bucuroºi,

parcã-mi erá fiecare un prieten al meu de aproape.

N'a fost dat la multe princese ºi regine sã fie într'o atingere aºa de apropiatã cu oºtile lor, dar, tocmai

pentrucã aceasta e o þarã micã, ºi cei de pe tron iau parte la fapta cea adevãratã. Poate cã este în firea mea ceva care mã face sã pot fi de ajutor când se cere neapãrat curaj ºi energie; atunci puterile mele pare cã sunt de douã ori pe atâtea ºi forþele mele nu se isprãvesc niciodatã. Cât vor fi fost ele de grozave, binecuvintez acele zile de molimã deslãnþuitã, cãci m'au dus mai aproape de cum puteá face orice alta de inima poporului meu. Lor li se pãreá cã sã vin eu la dânºii la un ceas ca acela erá o silinþã dincolo de ce se poate aºteptá de la o princesã!

Ce ºtiau ei pânã atunci decâtã dragoste sunt eu în stare, decât ajunsesem a fi una cu ei în inimã ºi în suflet...

***

Aºa de decorativ nu e soldatul român, dar e hotãrît, e gata sã ajute, e cumpãtat, ba e ºi vesel la locul lui.

N'are nevoie de mult confort; poate merge mult în cãldurã ºi în frig. Mulþãmit cu puþin, se poate hrãni cu o bucatã de mãmãligã ºi poate dormi cu capu în mantá la un colþ de ºanþ.

Oacheºi þerani mãrunþi, cu ochii negri, nu aºa de arãtoºi, nu prea bine rânduiþi la îmbrãcãminte, nu prea

cocheþi; dar, iatã, eu sunt sigurã cã nu e þarã cu mai buni oºteni decât România. Soldatul e aici neobosit, e rãbdãtor, e credincios; el merge pânã cade; Þara lui, Regele lui, cãpetenia lui se pot rãzimá pe el, siguri cã nu va lipsi dela datoria lui.

Cu mândrie scriu aceste cuvinte, ºi mândrã sunt aducându-mi aminte cã, din ziua întâia a venirii mele între

ei, prietenã li-am fost!

Deoarece aceste pagini au fost scrise ca scene vãzute de ochii Reginei lor, bucuros le-aº sfârºi cu o

vedenie a ostaºilor mei pe care mi-o aduc aminte într'un amurg.

Tot în vremea aceia de holerã. Douã sãptãmâni le petrecusem între ei, ºi fusesem chematã într'un sat departe, unde locuitorii aveau nevoie de ajutor.

Soarele apunea pe Dunãre; cer ºi apã erau aprinse de un roºu înfocat. Multe regimente cantonaserã pe malul râului ºi încã mai multe de ceia parte a drumului, pe câmpul gol. Din cauza molimei trupele acestea fuseserã þinute în bivuacuri, grea încercare pentru oamenii nerãbdãtori de a se gãsi iarãºi la casele lor.

Drumul îmi erá între cele douã tabere. Ca piramide pitice, corturile se desfãceau pe bolta înflãcãratã; o liniºte ca de minune se aºternuse asupra lumii cum înnaintá vehiculul mieu spre soarele apuind.

Ziua fusese caldã, aprigã lupta cu moartea; eram obositã, cam deprimatã; ºi de aceia slava cerului erá ca o minunatã vãdire dupã atâtea priveliºti dureroase. De departe însã ostaºii m'au vãzut cã mã apropiiu; din amândouã laturile ei alergau spre mine, chiuind, aruncându-ºi bonetele în sus, îmbulzindu-mi calea cum treceam.

Eram îmbrãcatã ca sorã de caritate, numai în alb. Ridicându-mã în picioare, li fãcuiu cu mâna ca rãspuns la

salutare.

Nu li puteam vedea feþele, cãci soarele- mi era în ochi, dar li auzeam chiotele, strigãtele de bunã venire;

ºtiam cã li pare bine cã mã vãd, cã simt prietenia mea pentru dânºii....

Aºá trecuiu prin mijlocul lor, motorul mieu ducându-mã departe de vederea lor spre alte drumuri de

suferinþã, spre alte suspine ºi lacrimi, dar sunetul de glasuri ale ostaºilor miei nu mã pãrãsiá, ºi el mi-a rãmas totdeauna ca o binecuvântare ce pãstrez în adâncul însuºi al inimii mele!... 18 August 1916.

PARTEA a II-a

Vara trecutã am scris câteva foi menite Þãrii celei mari care mi-a dat naºterea. Simþiam nevoia ca þara

aceia sã vadã þara care e a mea acuma prin ochii cuiva care a învãþat s'o iubeascã adânc ºi sã simtã adânc farmecul ei.

Nu numai în acea þarã mare de dincolo de Mãri schiþele mele uºoare au întîmpinat bunã primire, ºi de aceia

în aceastã vreme de tristeþã naþionalã m'am îndemnat ca încã odatã sã ieau condeiul, ºi anume pentru a vorbi despre locurile ce mi-au fost dragi aice.

Cu trezirea primãverii un dor nemãrgenit, pe care nu-1 pot stãpâni, îmi umple sufletul. Ca prinsul care

cautã prin zãbrelele fereºtii sã descopere un colþ din cerul

pagina 110

care-i e mai cunoscut, mã încerc a deosebi mai limpede vedenii din locurile care din inima aceasta s'au rupt.

Scoasã din sãlaºurile mele, ele-mi rãsar mai scumpe decât oricând, acele locuri de unde cu sabie ºi foc am

fost surgunitã. Ele au ajuns pentru mine Raiul pierdut spre care toþi tindem cu dor. De aceia m'am gândit cã, în aceste zile de încercare, mãcar condeiul mieu ar puteá sã vã îndrepte, pe câþiva din cei ce sunteþi ca mine, înnapoi spre locuri de care tânjiþi.

Sarcina ce am luat-o asuprã-mi va fi ºi amarã ºi dulce, ºi, dacã poate vorbele mele vã vor atinge sufletul,

unii veþi încercá sã vã amintiþi cã adesea mi s'a pãrut a scrie cu însuºi sângele inimii.

I.

Dacã sânt mai mult aplecatã sã vorbesc de munte, de câmp ºi de ºesuri decât de oraºe ºi uliþi ºi sã descriu sate, biserici ºi locuri singuratece, e poate ºi pentru cã artistul din mine m'a fãcut întâiu a iubi aceastã þarã. Dar totdeauna cãtre cei umili, cãtre þerani m'am simþit mai puternic îndreptatã, datinele ºi obiceiurile lor, bucuriile ºi jalea lor m'au miºcat uimitor.

Simþiam o dorinþã de a-i cunoaºte pentru a-i înþelege, de a fi primitã fãrã neîncredere în mijlocul lor.

Imi erá drag de spaþiile largi în care locuiau, de mireasma bunului pãmânt în care-ºi înfigeau plugul; ºi am înþeles astfel ºi poezia prafului care li acoperia munca, neîncetatele lor silinþi spre un ideal înfãºurat în umbrã, pe care nu-1 înþelegeau încã deplin.

Nimic nu este în þara aceasta româneascã pe care sã nu-1 fi iubit eu. Mai adânc ºi decât copiii nãscuþi pe brazda ei m'am împãrtãºit eu sufleteºte cu ºesurile ei întinse, cu nesfârºitele-i drumuri, cu apusurile de soare, cu pajiºtele-i umede de roua zorilor, cu pãdurile-i adânci ºi câmpii de grâu copt luminând ca aurul. Mi-a fost drag ºi de spinul uriaº care în vre-un loc sterp ºi pietros întindeá spre ceruri frumuseþea fãrã folos a þepoaselor lui braþe. In cursul rãtãcirilor mele am ajuns la locuri aºá de singure încât pãreau a fi la capãtul lumii, ºi am stat acolo de am privit gloria ultimã a soarelui pânã se coborî spre odihnã, ºi mi-a plãcut de singurãtatea din jurul mieu. Mi-a plãcut de bolta aprinsã a cerurilor, de strania melancolie a nopþii ce cade, de mirosul rouãi ce se ridicá din ierburi, de vãlul prafului ce atârná asupra lumii. Mi-au fost dragi toate, adânc ºi cu adevãrat dragi!

Acuma cea mai mare parte din ce am avut, a trebuit sã rãmâie în mânile celor cari-i vor fi fiind stãpâni aspri ºi fãrã milã, ale celor cari vor fi gãsind mijloc de a scoate sânge ºi din pietre. Dar Dumnezeu vrea de sigur ca aceasta sã fie numai o încercare fãrã trãinicie, ce s'a trimis asuprã-ni ca sã înþelegem mai bine cât am iubit acea þarã ºi ce scumpã ni-a fost.

N'aveam nevoie sã se rupã de la mine ca sã-mi dau sama cât mi se legase de inimã acest pãmânt; totuºi dela fereastra adãpostului mieu, orice icoanã ce zãceá adormitã în sufletu-mi, mi se înnalþã înnainte, limpede, minunatã. Ci aºá sunt de multe, încât abiá de ºtiu pe care s'o schiþez mai întâiu....

Dar, cum gândurile mi se întorc aºá de fireºte mai degrabã decât oriunde la locul unde mi-am lãsat micuþul cel din adânc ºi aºá de mult iubit, sã stau o clipã ca sã vã spun despre casa care aºa de cãlduros m'a adãpostit atîþia ani.

Dragã casã a Cotrocenilor goalã eºti acum.

De mã întorc la voi, Cotrocenilor, cum o sã vã gãsesc? Cu bucurie mã veþi primi voi ori tremurând încã de tot ce aþi vãzut?

Cã tare mi-aþi fost dragi voi, Cotrocenilor!

Iarna, vedeam din pat cum rãsare soarele asupra oraºului. Deprinsã, cum eram, sã mã scol din vreme, aceastã serbãtoare a colorii a mea erá în fiecare dimineaþã. Impotriva înfocatei ei strãluciri copacii goi îºi rãºchirau ramurile, negre ºi de tot stolul ciorilor. La anume clipe se ridicau toate în vãzduh dintr'o datã, trãgând miºcãtoare linii de negru pe bolta portocalie.

Primãvara, mã trezeau pãsãrile cu chiscuitul lor ori trâmbiþele casãrmilor chemându-mã la primblarea mea cãlare din fiecare zi. O, cum le cunoºteam de bine pe aceste trâmbiþi toate, de puteam spune dupã sunetul lor deosebit care erá regimentul ce pornia în marº. În tinereþa mea, regimentul care erá al mieu cântá totdeauna o anume bucatã ca sã mã înºtiinþeze cã el îmi iese în cale.

Sunetele acelea din Cotroceni! Pe toate le ºtiu, ºi, de aud acum de-odatã ceva care samãnã cu ele, îmi bate inima ºi lacrimi îmi rãsar pe gene.

Primãvara ºi în vara timpurie nopþile rãsunau de chemarea trâmbiþelor; le umpleá ºi depãrtatul lãtrat al câinilor; iar de Paºti auziam glasuri de fete cântând în cor «Hristos a înviat din morþi». ªi apoi de jos din oraº sunete vesele de valsuri veniau plutind pânã la paºnica noastrã grãdinã ca sã amestece frivole note cu cântecul privighitorilor ce se îngânau pânã adânc în noapte. Plin erá vãzduhul de mireasma florilor. Dar astãzi toate aceste lucruri nu mai sunt, nu mai sunt aºá!

Tot mai aud grãbitul pas al copiilor miei alergând spre mine prin cãrãrile acoperite cu nisip, — cu mânile pline de flori ºi pletele frumoase fluturând în vânt. Totdeauna, la orice vrâstã, îmi alergau astfel înnainte cu mânile pline de flori, ºtiind cât þin eu ºi la cea mai umilã dintre plante.

Îi vãd cum vin unul dupã altul, ºi totdeauna era unul mai mititel ca sã iea locul aceluia care crescuse... Anul trecut, micuþul Mircea:.. ªi tot cu flori în mânã veniau la mine.

Altele erau florile dupã vreme; întâiu timpuriile viorele, apoi ghiocelul, ori un subþirel toporaº alb; pe urmã vin curpenii de pãdure, luminoºi ca soarele, apoi lalelele ºi stânjineii, liliacul ºi trandafirii, pânã ce miezul verii îmi aducea crinii albi ca zãpada, cu strãpungãtoare mireasmã ºi mari aproape cât ºi copilul care-i aducea spre mine.

Dar astea s'au dus, s'au cam dus... Mircea zace în mormântul lui rece, ºi ostaºi cari nu sunt ostaºii noºtri stau de sentmelã la uºa casei noastre...

* * *

Cotrocenii erau odatã o mãnãstire ascunsã 'n pãduri, care o despãrþiau cu totul de oraº. Bãtrâna-i bisericã tot stã dreaptã la mijlocul curþii, încunjuratã de castani; cari, când sunt în floare, par împodobiþi cu mii de fãclii înfipte 'n ramurile lor. Iar, toamna, frunzele li se prefac în scump aur, pe când iarna arborii se sprijinã goi ºi înfioraþi de zidurile lãcaºului.

Nicio restauraþie greºitã n'a profanat stilul bisericii. Stã încã neatinsã, pãstrându-ºi farmecul de odinioarã, dar, din nenorocire, când s'a rezidit casa din juru-i, nimeni n'a avut gândul de a o face la loc dupã frumoasele modele ale bãtrânelor mãnãstiri din alte pãrþi ale þerii.

Simþiau nevoie sã ni clãdeascã un «palat», nebãnuind mãcar cã Domniþa venitã din locuri aºa de depãrtate va fi cândva cea mai înfocatã admiratoare a unui stil pe care mulþi 1-au uitat, de pe urma importaþiilor mai nouã din strãinãtate. Astfel arhitectura casei n'are frumuseþã, afarã de o micã parte pe care, târziu, am adãugit-o noi.

De ºi am cheltuit multe ceasuri fericite supt acest acoperiº, unde atâþia ani mi-a fost casa, acum dorurile mele toate spre bisericã merg, unde zace însângeratã o parte din însãºi inima mea.

Înlãuntrul tainicei tãceri a lãcaºului mai mult decât un oaspete nobil ºi-a aflat odihnã. Nobili oaspeþi ale cãror nume sunt sãpate pe vechile lespezi sepulcrale. Dar, pe lângã acele morminte, este acolo o piatrã pe care nici un nume nu-i scris. Mic ºi nespus de singuratec este acela ce zace acolo, aºteptând întoarcerea celor ce n'au avut timp sã-i sape numele în marmorã.

Cândva ne vom întoarce; atunci o inscripþie se va pune acolo, dupã vechea datinã, — ºi nu vor trebui multe cuvinte cãci numai patru ani, aºa de scurþi, a fost el oaspete pe acest pãmânt când Dumnezeu l-a chemat aiurea, în mai fericite þinuturi.

Chiar lângã mormântul cel fãrã nume este o piatrã pe care scrie:

«În floarea tinereaþilor, în vrîsta voiniciei, cumplita moarte au rãpit din cinstea boieriei pre tinerel Constandin, odrasla cea aleasã a Radului biv Vel Spãtar. Oh jale tânguioasã! Din rodul cantacuzinesc trãgându-ºi nemurirea, aici cu cinste astrucat, ca pentru pomenire. Douãzeci ºi doi de ani fiind, pre a lui maicã a lãsat pãtimind. Leatul cel de la Hristos o mie ºapte sute trei întregi ºi doaozeci. Lãsând suspinuri multe neamului sãu, ºi maicã-sa întristãciune mare ºi lacrãmi de-a pururea, fãrã încetare. Hristoase Dumnezeule, varsã-þi milostivirea de-i odihneºte sufletul, dându-i Tu mântuirea; 1729».

Duioase vorbe, pline de rãsunetul vechilor dureri, de pot sta deocamdatã ºi pentru celalalt mormânt, unde numele nu e.

Pe unul îl chema Constantin, Mircea era celallt; unul ºi-a atins al douãzeci ºi doilea an, cinci veri n'au trecut peste creºtetul celuiallt —, dar aceiaºi e durerea de mamã din veac în veac; oricât de îndelungã ºi oricât de scurtã i a fost dãinuirea, nu cu anii i se poate mãsurá suferinþa.

În primãvara aceasta, Mircea nu-mi va aduce flori; în zãdar ni va înflori grãdina; se vor vesteji curpenii, lalelele se vor trece, se vor rãspândi trandafirii; locurile iubite nu vor duce crini pe mormântul care nume nu are.

Tot vor cânta privighitorile, ºi miresme vor pluti iarãºi în aier, dar trâmbiþile ce vor suna, nu vor mai fi ale oºtirii noastre.

«ªi de aceia», spune Scriptura, «eu slãvesc pe morþii cari sunt acuma morþi mai curând decât pe cei vii... Cãci ei n'au vãzut fapta rea care s'a fãcut supt soare».

II.

Pentru ochiul celui indiferent, este numai puþinã frumuseþã în câmpiile din jurul Bucureºtilor. Ele sunt uniform plane, prãfoase, fãrã arbori, ºi când se topeºte zãpada, adesea ori nu-s decât mari lacuri de mocirlã.

Nu dintr'odatã am învãþat eu sã le þin în samã. Venisem doar dintr'o þarã de verzi pãºuni ºi de copaci largi în ramuri, ºi seaca goliciune a acestor câmpi mi-a fost greu dintru'ntâiu sã li-o sufãr. Îmi era dor de pajiºti, însetatã eram de umbrã. Încetul pe încetul mi s'au deschis ochii sã vãd frumuseþi de care la început nu ºtiam.

Fãrã sã þin în samã neîndurãrile vremii, am cãlãtorit în lungul ºi largul lor, în toate anotimpurile. Nu-mi pãsa nici de ceaþã, nici de vânt, nici de ploaie; ºi nici viscolele nu mã puteau þinea acasã, nici fierbintele soare de varã.

Îmi plãcea sã rãtãcesc departe de drumurile bãtute, sã descopãr locuri pe care puþini le-au fost vãzut vre-odatã. Iarna, treceam în saltul calului peste întinderi nemãrginite de zãpadã, când cer ºi pãmânt se fãceau una, când nu pãreau a mai fi

pagina 120

nici hotare, nici zãri, ci numai o nesfârºire pierdutã de alb, care tot mergea ºi mergea ºi mergea.

Copitele calului mieu lãsau o uºoarã urmã dupã mine, ºi adesea-mi pãrea rãu cã profanez astfel sfinþenia giulgiului de omãt fãrã patã. ªi atât de adâncã era în juru-mi tãcerea, cã-mi apãsa pe cap ca o povarã, mã copleºia cu puterea ei ºi aproape mã fãcea sã mã tem. Când ºi când un zbor de cioare plutiau jos supt bolþi, ºi croncãnitul lor fãcea ºi mai puternicã singurãtatea cãtre care cãlãtorisem, departe aºa de mult de locuinþile oamenilor.

Dupã lungi luni de iarnã, mare-mi era bucuria de primãvara ce se trezia. ªtiam unde se pot afla cele mai timpurii dintre flori; drum lung aº fi cãlãrit pentru a culege cei d'intâiu clopoþei galbeni, pentru a avea bucuria vre unui covor albastru de viorele într'o pãdure hãt hãt departe; îmi era drag de cea d'intâiu nãlucire ceþoasã de verde pe sãlcii, ºi cunoºteam locuri singuratece unde ele stãteau în cete, lãsând ca plângãtoarele lor crengi sã se târascã peste apele cu mers iute,. crescute de zãpezile în topire. ªtiam de cutare bisericuþã la mal de râu, aºa de bãtrânã ºi de rusticã de se þineau abia'n încheieturile lor pãreþii de lemn. Sta cu totul pierdutã în mijlocul unui cimitir sãmãnat cu cruci joase de piatrã, ieºind din pãmînt ca niºte uriaºe buruieni necunoscute. Vechiu era lãcaºul, vechi erau ºi crucile mai mult fãrã nume, dar clopoþeii galbeni ºi vineþi ce se luau la.luptã între ele erau tineri de a primãverii tinereþã.

Stãteam privind îndelung smerita frumuseþã a locului, ºi sufletul mi se miºcá straniu la farmecul atâtor mândreþi nemeºteºugite, temându-mã totuºi fãrã voie cã erau menite sã piarã ºi întrebându-mã cu mirare dacã acei ce ridicaserã lãcaºul îºi dãduserã samã cumva cã liniile lui erau neasemãnat de gingaºe ºi aºezarea lui o bucurie pentru ochiul artistului.

În ani mai noi, adesea am cãutat bisericuþa aceasta în ruine; dar ea nu mai erá pe faþa pãmântului, cum cele frumoase sunt din nenorocire menite sã disparã, cãci vremea merge înnainte ºi nu-i pasã de lucruri a cãror osândã e sã se facã bucãþi ºi sã piarã, ºi mai ales de asemenea smerite lucruri ascunse departe, în locuri ale cãror nume abiá de-l cunoaºte cinevá. Ca atâtea altele, bisericuþa e acum numai o amintire ce-ºi are locul în inima mea, cu amintirile altor lucruri care ºi ele s'au fãcut bucãþi ºi nu mai sunt....

***

Am mai avut vedenia atâtor sate cu copaci roditori în cea mai deplinã înflorire. Vãd gloria ramurilor lor pline de flori întinzându-se pe fondul luminoasei bolþi, magice ziduri albe peste nesfârºita boltã de albastru...

Într'o zi-mi aduc aminte cã am mers din sat în sat numai sã sorb în sufletul mieu acea minunatã încântare de alb ºi de vânãt. Pãsãrile cântau, se auziá glasul mieilor, vãzduhul erá plin de foile florilor ce cãdeau plutind pretutindeni ca fulgi mari de zãpadã.

Un cioban veni încet, sãltãreþ, ducându-ºi înnainte oile. Ca un nor în miºcare mergeá cu el un ceþos vãl de praf, aºa încât trecu de mine cum trece un vis, cu dulãii lângã dânsul ºi cu mãgãruºul sur purtând desagii goi pe spate ºi solemu mânând pe cele din urmã.

Se apropiá atunci de mine o Þigancã bãtrânã, pitorescã ºi murdarã, cu toiagul în mânã, înfãºuratã în zdrenþe, ºchiopãtând ºi despletitã. Bãtrânã ca dealurile erá Þiganca, dar sordida ei siluetã pãstrá încã ciudate contururi de frumuseþã. O lulea de lut albã-i erá înfiptã în colþul gurii; ea se rânji la urmã ºi întinse o mânã ciolãnoasã în nãdejdea sã capete un ban.

Baba trecú, ºi alþii venirã la rând pe drum; carã trase de boi cenuºii ca piatra, plugari mergând la munca lor ºi copilaºi cari cântau ºi râdeau ºi erau bucuroºi. O mamã rãsãri acum, purtându-ºi pruncu'n braþe, un bãieþel târându-se lângã dânsa, iar îndatã dupã aceia un flãcãu cu dinþii strãlucitori pe spinarea calului fãrã ºea.

Pe drumul cu praf alb ei îºi întindeau ºirul, bolta zimbind asupra lor, ºi de jur împrejur arborii erau în floare ºi în fiecare ramurã pãsãrile cântau. Lumea erá tânãrã, ºi inima-mi fericitã.

Dar toate acestea s'au dus... S'au ca mai dus !....

* * *

III.

Toate ruinele au pentru mine un farmec deosebit. Cum le vãd de departe, totdeauna caut sã rãsbat la ele, cât de rãu sã fie drumul. Cunosc una, nu departe de Bucureºti, care a pãstrat linii de cea mai mare frumuseþã: bãtrâna mãnãstire Comana.

Ziditã între 1601 ºi 1611 de Radu ªerban Voevod, biserica, înnoitã, pãstreazã încã osãmintele acestui Domn, care a fost urmaº vrednic al lui Mihai Viteazul. Ca ºi acest mare înnaintaº, în Ardeal ºi-a dat el luptele. A cunoscut amarul înfrângerii ºi a murit în exil, — dar cenuºa i s'a adus tocmai din catedrala Sfântului ªtefan la Viena ca sã zacã în rãsleaþa mãnãstire pe care o înãlþase la un þerm de apã, pe loc aºa de singuratec.

Acuma e o ruinã, ale cãrii nobile linii se ridicã pe neaºteptate spre ceruri; masivã ºi dãrãpãnatã zace ca un balaur adormit într'un Þinut de lacuri ºi mlaºtini. Un râu cu undele încete se mlãdie supt temeliile ei, ºi marea. zidire îºi oglindeºte vechea frumuseþã în apele ce par a se opri o clipã din mersul lor ca sã cuprindã cu iubire bãtrânele ziduri, odatã mândru lãcaº de Domn.

Aproape uitatã e calea ce duce acolo. Dupã topitul zãpezilor e aºa de adânc noroiul, încât numai carãle cu boi dacã îºi încearcã norocul pe acolo, ºi aceasta adauge încã la melancolica tainã a locurilor.

***

Am fost acolo într'un amurg înflãcãrat de varã; vãzduhul erá aºa de liniºtit, cã pãrea atârnat asupra capetelor noastre, iar apele atât de odihnite încât rãsfrângerea zidurilor pãrea o altã clãdire rãsturnatã în ele. Vechii pãreþi ºi malul pleºuv pe care stau, erau în aceiaº coloare; nici un copac, nici un pâlc de umbrã departe împrejur, dar în râul de jos doi boi albi- cenuºii cu puternice coarne întraserã pentru a- ºi potoli setea de searã. Stãpânul lor stãtea de se odihnia lângã dânºii, în mulþãmire linã la apusul soarelui; munca zilei ºi-o fãcuserã; pace ºi uitare se lãsaserã asupra acestui colþ de lume tihnit.

M'am cãþãrat prin toate pãrþile ruinei, strecurându-mã prin crãpãturile zidurilor, urcând pe rãpezi povârniºuri, înfruntând scãri de lemn, putrede, pânã am ajuns în foiºorul, deschis, care, cu stâlpii lui supþirei, e o adevãratã comoarã de artã veche.

Pe jumãtate cãzute sunt treptele care duc la dânsele, înlãuntrul zidirii în chip de turn care-i alcãtueºte baza, dar din mijlocul stâlpilor se deschide o nemãrgenitã vedere asupra râului ºi a multelor mlaºtini de dincolo, care se pierd în depãrtarea nelãmuritã a ºesurilor.

Primãvara, aceste mlaºtini se aprind de irisaþii ca aurul, nenumãrate rãþi sãlbatece se sãlãºluiesc prin trestii, ispitind vânãtorul.

***

Biserica, din lãuntrul curþii, a fost refãcutã, pierzându-ºi astfel frumuseþa ºi farmecul, dar vechile ziduri ce o încunjurã au pânã azi minunatele proporþii ale clãdirilor din acele vremuri. Pe alocurea îndoitul pridvor de stâlpi, unul de asupra celuilalt, s'a pãstrat încã fãrã întrerupere dar prin alte pãrþi mândrele construcþii de odinioarã nu mai sunt decât, un maldãr inform de cãrãmizi ºi pietre; ierburi, flori sãlbatece ºi mãrãcini le-au luat în stãpânire, natura acoperind milostiv cu frumuseþa ei nemeºteºugitã ceia ce omul a lãsat sã cadã în praf; astfel neîngrijirea lui ºi bielºugul ei de dãrnicie au prefãcut aceste dãrâmãturi îngrãmãdite într'un colþ, de vrajã.

De proporþii urâte, vãpsitã în cenuºiu ºi fudulã, biserica, odatã de un gust ales, stricã, vai!, o armonie, care, altfel, ar fi desãvârºitã. Înlãuntru, nimic interesant decât lespedea veche care înseamnã locul unde Radu-Vodã ªerban îºi doarme veºnicul somn.

* * *

Deunãzi o bãtãlie mare s'a dat de jur împrejurul ruinelor de la Comana. La priveliºti de moarte, de zbucium rãsboinic ºi suferinþã a cãutat de sus mãnãstirea mândrã pe vremuri, ruinatã ºi plinã de groazã înnaintea nãscocirilor de astãzi ale omului.

ªi ce rãmâne acum din draga veche mãnãstire? Au nimicit oare bombele culturii ultima ei frumseþã, care ca un vis, ce se pierde se þinea numai pe jumãtate de vremile noastre? Cãzut-a foiºorul pe stâlpi, cea mai scumpã podoabã a zidirii, împreunã cu atâtea altele care s'au prãbuºit în acest rãsboi mai neîndurãtor ca toate? Cu sfâºiere de inimã mã întreb câþi fii de mame care plâng au murit singuri ºi nemângãiaþi supt umbra zidurilor ei. A înroºit sângele lor apa care aºa de paºnic oglindia faþa rãnitã de vremi a lãcaºului? Aceiaºi apã pe care în sara ceia de demult am vãzut-o înroºitã de ultima strãlucire a soarelui, aceiaºi apã care pãrea ca un adaus al fantasiei unui pictor la o icoanã de pace ºi tihnã...

Auzit-a, din mormântul sãu, Radu-Vodã ªerban glasul unor tunuri cum pe departe nu erau în zilele lui ºi ºi-a rupt el oare odihna? Sau poate singur în mijlocul haosului a zâmbit de un zâmbet cuminte înaintea sgomotelor fãrã folos ale acestei lumi, el care a gãsit dincolo de Marea Umbrã un adevãr pe care nimeni din noi nu-1 ºtie? Cã doar o vedenie mai grozavã decât toate bombele nãvãlitorului n'o fi rupt ºi patul unde dupã atâtea rãtãciri Vodã a crezut în sfârºit sã-ºi afle rãpausul!

Întrebãri fãrã rãspuns încã, fiind Comana astãzi între locurile care nu mai sunt ale noastre...

ªi e acum vremea când stânjinei galbeni auresc rãtãcirile multe ale apelor; dar nu vine una sã-mi spuie cum e chipul pe care astãzi râul cu mers încet îl oglindeºte în apa-i care deunãzi în alt roºu s'a aprins decât de-al soarelui murind.

***

Nu departe de Comana este un loc al cãrui nume-l ºtie orice Român: Cãlugãrenii, lângã apa Argeºului. Cãci aici în zilele de mult trecute Mihai Viteazul a câºtigat bãtãlia-i asupra Turcilor. Povestea spune apriat cã vitejia însãºi a marelui voinic a dobândit biruinþa: cu securea în mânã s'a aruncat el în vãlmãºag, rãspândind groaza prin rândurile duºmanului.

Munteni, Unguri, Ardeleni, ba pânã ºi Cazaci erau sub porunca viteazului Mihai, ºi toþi boierii þãrii luptau lângã dânsul. În aceastã neuitatã bãtãlie mulþi Turci de ranguri mari ºi-au perdut viaþa, între alþii Paºa de Caramania, iar Marele-Vizir Sinan care era mai mare peste dânºii, a fost rãnit ºi doborât jos de pe cal.

Dar o altã luptã, cu atât mai ucigaºã, au dat ieri în jurul Cãlugãrenilor. N'au

pagina 130

avut încã vreme istoricii sã povesteascã amãnuntul frãmântãrilor sângeroase care zac încã ascunse în tainã ºi în durere, nici nu putem spune astãzi câþi dintre vitejii noºtri ºi-au lãsat vieaþa pe locul acesta.

O cruce veche stã aici,. înnegritã ºi bãtutã de vremi, de proporþii uriaºe; sumbra ei frumuseþã m'a chemat adesea sã-i privesc laturile pline de slove sãpate. Sunt rânduri scrise de sus pânã jos, pe o parte ºi pe alta, ºi cuvinte pe braþele rãstignirii, — dar nu s'a scris încã ºi povestea bãtãliei ce am dat-o noi la Cãlugãreni. ªi eu nu ºtiu cine va fi s'o scrie, nici în ce cuvinte, dar un lucru, pe acela îl ºtiu; povestea pe care un neam întreg a însemnat-o aici cu sânge ºi cu lacrimi...

IV.

Peste dealuri ºi vãi, peste câmpi, pãduri ºi ºesuri, peste tot ce am iubit ºi am pierdut, Primãvara va fi sãmãnând acum înflorita ei mantie plinã de fãgãduinþi. ªi pe locurile pe unde au cãzut viteji va fi rãsãrind iarba, încã mai verde poate pentru cã pãmântul a fost hrãnit acolo cu atâta sânge. Aproape aurii în strãvezia lor tinereþã, cele d'intâiu fragede frunze vor fi umplând grãdinele noastre pãrãsite cu farmecul frumuseþelor ce þin doar o singurã zi. Flori, flori multe vor fi ieºind la luminã pretutindeni, cãci nu le-or fi smuls doar pe toate, din rãdãcinã, duºmanii!

Cât de mult sã-ºi fi dat drum urii lor asupra þerii noastre, ºi tot nu vor fi putut opri stînjineii de a-ºi desfãºura floarea de un roºu desãvîrºit, nici lalelele de a þiºni ca flacãri cãtre soare. Greoiul lor picior nu va fi putut sã striveascã toatã frumuseþa de pe lume; distrugerea lor trebue sã aibã un capãt; vre-un colþ va fi fost cruþat, ºi cutare paºnice locuri tot vor mai fi crezând cã Primãvara aduce cu dânsa obiºnuita-i solie de bucurie!

Este o grãdinã de care mi-i dor, una care mi-e dragã, o grãdinã în care ºi înnainte de a fi a mea obiºnuiam sã rãtãcesc. Lungile-i cãrãri umbroase, potecile-i crescute cu iarbã, apele-i adormite aveau pentru mine atracþia lucrurilor din vise. Mã bucuram în singurãtatea ei, în vraja adâncurilor frunzoase care mã umpleau de simþul odihnei.

Un boier bãtrân pe care nu l-am întâlnit niciodatã era stãpânul grãdinii; când era tânãr, îi plãcuse locul, ºi va fi visat vre-un vis aici, în taina copacilor umbroºi!

O veche casã tristã se înnalþã în mijlocul grãdinii, una ce-mi pãrea stãpânitã de ciudate amintiri care o umplu de întunerec. Când boierul acela bãtrân a murit, el mi-a lãsat casa ºi grãdina: îndemnat de gândul cã-mi era drag de singurãtatea ei, a vrut mai bine sã fie a mea. Copii n'avea, ºi se temea cã alþii nu vor îndrãgi locul scump tinereþelor sale.

Astfel parcul cu frumoºii lui copaci vechi ºi cu cãrãrile crescute cu iarbã al mieu ajunse a fi, cea d'intãiu bucãþicã de pãmânt pe care în numele mieu însumi l-am stãpânit!

Un simþ de mândrie-mi cuprinse sufletul, ºi cu el minunate vedenii de frumuseþã. Vãzuiu grãdina prefãcându-se pe încetul într'un raiu de colori veºnic-schimbãtoare. Fiecare anotimp cu floarea lui, aºa de larg sãditã, încât locuri întregi sã fie numai flori.

Mi-ar fi plãcut sã fi rãtãcit prin câmpii roºii cu stânjinei de toate nuanþele, sãmãnaþi cu atâta bielºug cã pânã ºi pe cãrãri s'ar fi întrecut a creºte în strãlucirea lor glorioasã. Cât despre trandafiri, erau sã fie atâþia, încât ºi-ar fi întins crengile pline de flori pânã de-asupra apelor, tãrcând malurile cu pete largi de roºu.

Maci ca focul în mândre pâlcuri ar fi chemat ochiul de departe, ºi mai de vreme zarnacadele fãrã de numãr ar fi acoperit margenea pãdurii, dând închipuirea unei zãpezi tãrzii, pe când curpenii de aur ar fi umplut crângul cu o strãlucire ca ºi cum pãmântul tot ar fi fost aºternut cu luminã.

Cât despre casa cea veche, faþada ei era sã fie schimbatã într'o mai dulce simplicitate, cãci, de ºi pãrãsitã într'o grãdinã nãpustitã de buruieni departe de vuietul lumii, cãutase a-ºi da un aier de importanþã pe care nu o avea cu adevãrat. Aveam de gând sã-i armonisez liniile, îndepãrtând toate sforþãrile de falsã decoraþie, prefãcând-o într'o locuinþã simplã, albã, cinstitã, aºa cum în mai vechi veacuri era datina sã clãdeascã aceastã þarã.

Joasã, largã ºi zdravãnã, aºa mi-o vedeam eu, plinã de tihnã, urâtu-i coperiº subþire fiind înlocuit cu altul de ºindilã, cu streºinile larg întinse.

Plãnuisem ºi tainice grãdiniþe cãptuºite cu piatrã ºi încunjurate de ziduri ca niºte curþi de mãnãstire. Le ºi vedeam pline de flori în jurul adâncilor iazuri, reci ºi recoritoare în cãldurile de varã. Planurile-mi erau toate gata, zilnic mã plecam asupra lor, clãdind vis peste vis. Dar nu începeam lucrul mieu, ºi veºnic vorba mea era aceasta: «Va fi dupã rãzboiu».

ªi alte visuri hrãniam eu cu drag, mai practice ºi poate puþin egoiste. Eram sã desvolt iubirea grãdinãritului printre sãteni, orânduind premii pentru cei ce vor cultiva mai credincios vegetale ºi fructe. Mã gândiam sã li împrumut pãrþi din pãmântul mieu, dacã se vor arãta harnici ºi destoinici la lucru. Smeritul mieu Copãceni, aºa mititel cum este, era sã ajungã un colþ de civilizaþie, unde orice om s'ar fi bucurat de munca mânilor sale. Dar ºi aceasta era sã fie dupã rãsboiu..., dupã rãsboiu...

Acuma, grãdina mi-a fost smulsã, ºi nu mai rãmân decît visurile... Cu gîndul rãtãcesc lîngã dragile mele sãlcii pletoase ºi în jos prin pãdurice la podul þerãnesc de pe malul apei. Acolo rãmân cu ochii la Argeºul care ºi duce pânã dincolo de margenile vederii tulburile valuri.

Aud glasurile privighitorilor, zumzetul miilor de albine. Pace este pretutindeni, ºi liniºte. Eu stau singurã cu visurile mele...

Îmi aduc aminte o noapte cu puþini ani în urmã, o caldã noapte de varã, adevãratã noapte româneascã, rãsunând de lãtratul depãrtat al cânilor. Eu cu alt cineva din ai miei ne coborâsem la malul apei sã ne uitãm la Argeºul argintat de razele lunii.

De un cenuºiu ca al porumbelului era lumea, ºi tot aºa ºi bolta însãºi. Ca stafii stãteau sãlciile în ºiruri, întingându-ºi crãcile lungi în apa care curgea încreþîndu-se peste rãdãcinile lor.

Palidã de paliditatea morþilor, privia de sus luna la tãcerea noastrã. Deprinsã cu vraja în care totdeauna ea cuprinde inimile oamenilor, rãspândia, liniºtitã ºi nepãsãtoare, lumina ei asupra noastrã, privitoare veºnicã a unor simþiri la care nu iea însãºi nicio parte.

Cu ochi de foc se uitau stelele la mai înalta ei rãspãndire de raze, sãmânând, cerul cu puncte de luminã. Noapte de frumuºeþã, noapte de pace... ªi ce departe-mi erá gândul de vedeniile rãzboiului...

S'au schimbat toate... toate s'au schimbat. Ce rãmâne acum din grãdina mea? Parcã ºtiu eu!

I-a fost turburatã tãcerea adormitã în iarbã de sunetele luptei? Mândrii ei copaci bãtrâni au fost ei rupþi în bucãþi de bombele duºmanilor? S'au cutremurat apele-i adormite de vuietul cel mare al bãtãliei? Cãci aceasta o ºtiu: chiar pe drumul ce trece pe lângã grãdina mea singuratecã s'au aruncat oºtile de nãvãlire asupra oraºului nostru.

Topindu-se cu primãvara, ce icoanã de pustiire vor fi vãdit zãpezile iernii? S'a prefãcut în pustiu adãpostul visului mieu? Ori prin vre-o neauzitã minune a fost crutat de furtunã? Ce ºtiu eu!

Mã voiu întoarce odatã în tainica-i umbrã, mã voiu mai coborî la apele ce curg încet în hotarul ei, ca sã aud, în crâng cântând privighitoarea ºi sã privesc din nou supt luna de argint Argeºul ce curge alãturi? Îmi voiu mai sãmâna eu florile, îmi voiu îndreptá casa pentru a face din grãdina mea un colþ de pace ºi progres? Ori toate vor fi fost numai un vis pe, care ca atâtea alte lucruri îl va fi înghiþit în adâncurile ei tragedia cea mare ? Ce ºtiu eu?

Câþi vor fi gândind aºa de casele ce le-au pãrãsit, de grãdinile ce le-au iubit, de visurile ce le-au visat, minunându-se pe urmã dacã lucrurile se vor face din nou. ce au fost; dacã inimile vor aveá tãria ce trebuie ca sã ridice iarãºi ce a cãzut...

Dar atâta ºtiu: Dacã ni e scris sã ne întoarcem vre-odatã la vetrele noastre cele pãrãsite, vom fi ca o ceatã de drumeþi, cari, trecând un râu mare, s'au spãlat de atâtea care le împiedecau paºii ºi le fãceau ochii orbi. Vom înþelege mai bine preþul lucrurilor ce am avut, le vom iubi mai bine, fie ºi în ruinele în care le-am gãsi.

Greu e de sigur sã clãdeºti din nou, dar ce lucru binecuvântat este dacã o facem cu mânile curãþite de focul suferinþei ºi jertfei prin care am trecut! Eu socot cã încercarea cea mare care a venit asupra noastrã ne-a ridicat la o culme de privighere, arãtându-ni o cale mai largã ºi mai curatã.

Aºa sã nãdãjduim, pentrucã doar «Credinþa munþii îi miºcã din loc». ªi de aceia sã avem ºi noi Credinþa!

***

Pânã nu închid acest capitol, vreau sã vorbesc de o searã neuitatã, searã de varã, chiar înnainte de declaraþia rãzboiului.

Deºi cãldura erá copleºitoare, Regele ºi cu mine rãmãsesem în oraº, neputând pãrãsi Capitala noastrã în clipa când nori de furtunã se strângeau tot mai negri la hotarele noastre. Un sentiment greu de întunerec se întindea peste toate, inimile erau neliniºtite; tulburi, sufletele. ªi inima Regelui nu era cea mai puþin tulburatã din toate.

Erau zile de aºteptare în tremur de inimã. ªtiam bine cã aripa rãsboiului plutia acum în preajma þerii noastre, ºi

ca doi pãrinþi cu grijã cãtam spre zãri, simþind cã se apropie Ceasul Ursitei, cã nimic nu mai poate opri acum furtuna care era sã se sfarme asupra þerii noastre.

Fãrã odihnã erau nopþile Regelui, somnul fugia de dânsul, sufletu-i era sfâºiat de îndoealã. — Era acesta oare momentul cel bun? Dacã trage sabia, va fi oare pentru binele þãrii? Cuvântul ce are sã spuie, cuvânt care trebuia sã taie toate legãturile lui cu ce i-a fost drag odatã, cuvântul acesta va duce oare poporul lui la împlinirea Visului de Aur?

Aceasta era problema înaltã ca munþii care-i pãzia patul noaptea, sarcina grea ca lumea care-i apãsa pieptul ºi pe care avea s'o ducã, oriunde mergea, împreunã cu dânsul...

Ca sã facem zilele acestea de nelãmurire chinuitoare mai puþin ucigaºe, propuneam drumuri lungi spre searã, la ceasul când soarele se apleca spre Apus.

Amândoi aveam un dor ciudat sã mergem departe în adâncul Þerii, sã rãtãcim pe cãi multe, sã atingem multe locuri, parcã ni- ar fi fost fricã de a nu le mai vedea, — toate acele locuri pe care

pagina 140

le descoperiserãm în fericitele zile ale tinereþei noastre.

Ne amintiam aici de o bisericã, dincolo de o ruinã, de sãtucene pe mal de ape, de ºesuri ce unduiau pânã la þãrmuri dunãrene, de lungi drumuri fãrã capãt strãbãtând atâtea aºezãri, de umbroase colþuri, de paºnice lunci unde ciobanii îºi pãziau turmele. Toate ni erau nesfârºit de scumpe, ºi îndoit de scumpe la ceasul când aºa de aproape simþiam primejdia.

În sara aceia de care-mi aduc aminte cãldura era apãsãtoare, de te înãbuºia aproape, nici o suflare de vânt în aier. Praful ridicat de noi ºi de carãle ce întâlniam, atârna ca un vãl de-asupra pãmântului; peisagiul întreg era acoperit astfel de ceaþã ca un pastel de pe care praful colorilor a cãzut pe jumãtate.

Era în vãzduh ceva care gâfãia, care se sbãtea, în consunanþã deplinã cu neliniºtea inimilor noastre, ce se simþiau apãsate de emoþii prea amestecate ca sã se poatã rosti în cuvinte. Ne durea de marea dragoste pentru þarã ºi de nesiguranþa chinuitoare a lucrurilor ce erau sã vie.

Þeranii îºi strângeau seceriºul, carãle veniau cãtrã noi, unul dupã altul, prin praf, ca stafii rãsãrind dintr'un vis, unele pline pânã sus cu tremurãtoare piramizi de paiu aurit, altele cu pãtlãgele roºii ca focul, lucii ºi strãlucind ca niºte uriaºe pietre scumpe. Copilaºi stãteau pe proþapul scârþiitor, pocnind bucuroºi din bice, pe când bãrbaþi ºi femei mergeau alãturi cu feþele pârlite de statornica trudã sub arsura soarelui. În ºir fãrã de capãt veniau spre noi, rãbdurii ºi paºnici, — icoanã de belºug ºi mulþãmire.

Maºina noastrã mânca o leghe dupã alta, ºi, totuºi nesfârºit ni se întindea drumurile în lungimea lor prãfoasã. Pãrea cã vânam vremea însãºi. Nu vorbiam un cuvânt, dar ochii noºtri sorbiau orice vedenie dragã, ºi sufletele noastre erau lacome de lucrurile ce am iubit. Innainte, tot înainte în amurgul de aur; înnainte, tot înnainte spre apusul soarelui...

Umbrele se fãceau tot mai lungi; simþeam noaptea de varã tot mai aproape; niciodatã praful nu apãsase mai des aierul nemiºcat. Se rotocolea asupra pãmântului, atârna din ceruri ascunzând zarea; înfãºura vite ºi pomi, apãsa plãmânii, orbia ochii, înnãbuºia gâturile, de nu puteam rãsufla. Dar înainte, tot înainte ca în delir grãbiam, tot înainte spre apusul soarelui..

Drum fantastic, drumul acela prin praful care avea în sine ca apãsarea unui vis rãu, de o potrivã cu prevestirea care ne chinuia sufletele.

De-odatã prin ceaþa care fãcea din lumea întreagã o tainã, soarele se vãdi, mare ºi straºnic de aproape. Un bulz de foc uriaº, grozav ºi ameninþãtor, ca o vedenie din visurile frigurilor.

Ne-am oprit o clipã în alergarea noastrã tot înnainte, sã privim roºia-i frumuseþã fantasticã, copleºiþi de o aºa de stranie priveliºte, — când iatã cã din praf un glas se ridica lângã noi: «Soare de rãsboiu, soare de sânge, — semn de luptã».

Cine vorbise? Gândurile noastre singure? Ori glas de om?

Ne-am uitat prin valul prafului. Un þeran bãtrân sta în preajma noastrã, arãtând soarele cu degetul lui care tremura: «Soare de rãsboiu».

ªi am simþit cã bãtrânul spusese tare însuºi gândul ce era în noi...

V

Deocamdatã trebuie sã-mi întorc privirea de la ºesuri cãtre înnãlþimi, cãtre vedeniile marilor munþi posomorâþi în umbra cãrora Regele vostru de pânã ieri ºi-a clãdit cuibul. Sinaia! Numele þi-e plin de sunetul frumuseþei, de sunetul bucuriilor ºi al durerilor mai apropiate. Sinaia! Locul pe care Regele Carol l-a creat, locul pe care l-a iubit ºi de care era mândru, locul în care s'a sãvârºit.

Odatã numai un sãtucean lângã o singuratecã mânãstire din Carpaþi unde Domnul þerii obiºnuia sã capete adãpost înnaintea arºiþelor verii, e acuma un înfloritor orãºel, plin de vile ºi în care atâþia ºi-au înnãlþat plãcute locuinþe. Ispitit de strãlucirea codrilor ei, de puritatea aerului ei de înãlþimi, de gloria culmilor ei stâncoase, Suveranul României s'a hotãrât sã-ºi zideascã acolo castelul. ªi el ºi-a avut visul, dar un vis pe care l-a îndeplinit încetul cu încetul, în ani îndelungaþi.

Sinaia e frumoasã vara, cu grãdinile ei strãlucitoare de flori, mai întinse ºi mai trufaºe în colori decât oriunde aiurea. Dar nu mai puþin mândrã este ea toamna, când pãdurile de fagi îmbracã fantastice nuanþe de aur.

Iarna, tãcutã ºi solemnã, ea doarme supt un acoperiº alb de zãpadã, aºa de orbitor în scânteierea-i uniformã, încât abia de-i poate urmãri ochiul strãlucirea.

Rãsãrind din tot acest alb nesfârºit, brazii stau ca uriaºi, purtând rãbdãtori pe umerii lor o povarã ce ar strivi pe oricari alþii, ºi numai cei mai tinerei, când prea mare li este sarcina, se pleacã puþintel înnainte, îndoindu-ºi vârfurile.

Pãdurile sunt, primãvara, o minunatã bisericã înnaltã de frunze strãvezii. Adesea am rãtãcit cãlare sub fermecatul amestec de aur ºi verde al foilor ce abia se desfac din muguri. Pãsãrile cântau. Jos era un singur covor de smarald, pãtat de brebenei ºi palide viorele vinete, adunându-se cu miile supt copitele calului mieu.

Cum îmi plãcea mie sã cãlãresc, peste ºesuri larg întinse, tot aºa îmi plãcea sã sui muchi de munþi, silindu-mi calul pe cãrãri pe care puþini le-au strãbãtut vre-odatã. M'am cãþãrat pe drumuri prãpãstuite, care nu erau decât urme de pãdurari, ºi am ajuns la locuri de oaºa de straºnicã singurãtate, de pare cã-mi luau suflarea.

Nu ºtiu dacã mi-a fost mai drag de codrii cei mari primãvara, vara sau toamna, cãci totdeauna ei au fost plini de o mãreþie care nu se poate asãmãna cu nimic ce aº fi cunoscut aiurea.

Nicio secure nu lovise puternicii lor brazi, ºi, când furtuna dãdea jos un trunchiu, el zãcea unde cãzuse, putrezind în bielºugul pãmântului, temelie glorioasã a florilor ce vor veni, departe de nãvala ciupercilor asupra puterii lui sfãrâmate.

Mi-a plãcut de dimineþile de toamnã, când munþii înalþi alcãtuiau un fond de albastru închis pentru desfrâul de galben palid, de arãmiu ºi ruginã, când bolta era atât de curatã, încât pãrea un steag fluturând asupra cerurilor într'o zi de bucurie naþionalã ºi când pãdurea de-asupra era aurie, ºi tot aurit jos.

Mândrã era simþirea de a putea merge drept înnainte în galop prin toatã aceastã serbãtoare a colorii, departe, departe de locuinþile oamenilor, departe în singurãtatea unde eram singurã cu natara ºi singurã cu Dumnezeu!

De o mãreþie mai austerã erau drumurile mele pe culmi de munte, când, dupã lungi ceasuri de suiº drept, atingeam vârful ºi puteam sã mã uit de sus la lumi pe care mi se pãrea cã le-am cucerit, de câte silinþi fãcusem ca sã biruiu înnãlþimi ca acestea.

Mi s'a întâmplat sã-mi pierd drumul prin nouri ºi sã cãlãresc ceasuri întregi minunându-mã unde eram, fãrã a vedea înnaintea mea alta decît fantastice clãdiri de neguri. Bucuroasã eram de simþul singurãtãþii desãvârºite, în cunoºtinþã cã atât de aproape îmi erau bolþile încât cu neputinþã mi-ar fi fost sã nu le vãd. Mã simþiam ca omul cel d'întãiu pierdut în lumi care nu-ºi cãpãtaserã încã liniile lor hotãrîte. Ceaþa care plutia în jurul mieu pãrea aburi ce nu s'ar fi þinut nici de cer; nici de pãmânt, apoi deodatã se ridica, ºi mã treziam uitându-mã la priveliºti cunoscute, care se întindeau atât de departe supt picioarele mele, încât sãmãnau a fi visuri de care slab îþi mai aduci aminte când te trezeºti din somn.

Une ori sãriau la mine dulãi sãlbateci, lãtrând turbat în jurul calului, ºi tãcutul pãstor de care am vorbit adesea se tot uita deodatã, ieºind din nori ca vre-o fãpturã preistoricã aparþinând sãlbãtãciunilor.

Îmi aduc aminte de un drum ciudat, cînd norii erau mai jos decât mine ºi cãlãtoriam încet între douã lumi. Tocmai sus mã urcasem aproape de ceruri, dar colo jos lumea oamenilor era ascunsã vederii mele de o deasã perdea de negurã. Singurã eram, la o parte de cei ce trãiesc, necunoscute pãmânturi desfãºurându-se tot înnainte la dreapta mea, la stânga mea, în nesfârºite valuri, cit îmi vedeau ochii.

Bolta de-asupra era un nesfîrºit coviltir de albastru, dar în adânc erau oameni cari-ºi fãcuserã case, cari trudiau ºi iubiau ºi urau; în adâncuri, acolo toate erau înfãºurate în aburi.

Silindu-mi calul care tremura, drept la margenea prãpãstiei, am aruncat o privire în fund. Un simþ de spaimã m'a copleºit: lumea în care trãisem se prefãcuse într'o imensã cãldare din care aburi uriaºi se ridicau ca fumul...

Calul sforãia ºi se învârtia împrejur, prins de fricã: prea neînchipuitã, grozavã ºi tainicã era lumea aceia de dedesupt.

***

Aceasta e Sinaia de care mi-a fost drag, Sinaia mea! Sinaia muntelui, a pãdurii, a râului în spume, a farmecelor de primãvarã, a gloriilor de toamnã, lumea clopoþeilor albaºtri învãluraþi, a uriaºelor depãrtãri, a puternicelor stînci care sfideazã pe oameni, a tãcutelor adâncuri pline de umbrã ºi de întunerec; lume de frumuseþã -adevãratã lume a lui Dumnezeu!

Dar era ºi altã Sinaie, uºurateca Sinaie cãutãtoare de plãceri, de rochii frumoase, de pãlãrii ºi de ghete moderne, Sinaia care n'avea decât grija sã se adune în cete, mai bucuroasã de vorba zãdarnicã ºi de scandalul strãzilor de unde plecase decât de singurãtãþile cele mari unde Dumnezeu era aproape. Une ori obiºnuiam sã mã cobor ºi la Sinaia aceasta, zimbind de micile ei plãceri în care se desfãta, amestecându-mã uneori între cei în veºnicã serbãtoare cari veniau de jos din oraº pentru câte o zi. Aveam un simþ de blândã înþelegere faþã de dânºii, pricepând bucuria lor de a respira aierul curat al muntelui ºi nu-i despreþuiam, dar cu adevãrat ei nu ºtiau nimic din tainica lume care e a mea. Mã supãrau numai grozav hîrtiuþele cu care pângãriau potecile mele de pãdure, cãci omul, cu felul lui de a-ºi petrece vremea, adesea pãteazã opera curatã a naturii.

Dar era ºi o a treia Sinaie, Sinaia bãtrînului Rege Carol, marea Sinaie mândrã pe care o fãcuse el bucatã cu bucatã de-a lungul a mulþi ani, Sinaia care era mândria lui, bucuria ºi odihna lui.

De obiceiuri sobre, îngãduindu-ºi lui însuºi numai puþine plãceri, el gãsise o uºoarã oprire din lucru în acest singur loc care-i era mai drag pe lume. Acesta era lãcaºul inimii lui: atâta o îndrãgise, încât numai cu greu se putea smulge dintr'însa ca sã meargã aiurea. Cãlãtoriile fiind grele în zilele tinereþii lui, el niciodatã n'a fãcut parte din acei cari se miºcã uºor dintr'un loc într'altul.

Odatã pe an se strãmuta dela Bucureºti la Sinaia, ºi acolo rãmânea pânã

pagina 150

ce în Noemvrie se întorcea iarãºi în oraº, afarã numai dacã vre-un drum undeva nu-l silia sã pãrãseascã iubitul lui castel pentru vre-o câteva sãptãmâni.

În cei douãzeci ºi doi de ani câþi i-am trãit împreunã, am vãzut castelul din Sinaia schimbându-se la faþã mai mult decât odatã. Necontenit Regele, nãscocia vre-o îmbunãtãþire, cu bucuria cu care pãrintele se bucurã de sporul copilului sãu. Ceasuri întregi era el în stare sã rãtãceascã prin mândrele încãperi unde an de an grãmãdise comori nepreþuite. Picturi de maeºtri vechi, mobile bãtrâne, preþioase vase, covoare rãsãritene ºi arme de felul cel mai rar. O viaþã ºi-o cheltuise ca sã strângã toate aceste nepreþuite lucruri, cãci era un om care trãia pentru alþii, cheltuind numai puþin pentru el însuºi.

Regina lui bãtrânã îl tot îndemná sã clãdeascã necontenit, cãci este un eres: cã acela care-ºi isprãveºte casa moare în anul când a isprãvit- o.

Tot aºa de scumpe ca ºi castelul ºi comorile de multe feluri erau grãdinile pe care le sãdise ºi pãdurea dincolo de dânsele. Nu era drum pe care sã nu-l fi tras el, nu era terasã care sã nu fi ieºit din gîndul lui, nu era fîntînã pe care el sã n'o fi plãnuit. Mai de mult fãceam preumblãri lungi împreunã, ºi multe cãrãri le-am descoperit noi suindu-ne ºi coborându-ne pe povârniºuri de munþi. În anii mai târzii, când sãnãtatea-i era zdrobitã, se mulþumia sã se primble pe terasã ori mergând încet, bãtrâneºte de-a lungul potecilor din apropierea caselor.

Dupã ideile mele mai libere de viaþã, Regele bãtrân avea puþinã înþelegere a simþului adevãrat al veþii de þarã; pentru lucrurile neprevãzute, pentru capricii ori gusturi mai deosebite el n'avea înþelegere plãcându-i mai bine de ce se fãcea în fiecare zi exact în aceiaº ordine. Era un fel de mãreþie solemnã în datinele dela Sinaia, care mã supãra puþintel cîte-odatã în tinereþa mea; în ciuda splendorii lucrurilor care mã încunjurau aveam uneori ca un simþ cã aº trebui sã-mi destind aripele ºi sã zbor într'o mai vastã lume, cu zãri mai largi, unde mai mult drum s'ar deschide fantasiei! Ca una care niciodatã n'am avut plãcere pentru restricþii, erau zile când o vieaþã mai simplã s'ar fi potrivit mai bine cu gusturile mele. Cu cât înnaintam însã în vârstã, creºtea rãbdarea mea ca ºi înþelegerea, ºi astfel m'am deprins sã preþuiesc valoarea acelor lucruri care adesea mã obosiserã la început. Am pãtruns mai deplin în ceia ce interesa pe bãtrânul cuminte; atâtea cunoºtinþi puteai sã cîºtigi dela experienþa lui, ºi, dacã judecata lui era une ori strãinã de felul mieu mai aprins de a înþelege lucrurile, multe le- am învãþat din vorbele lui, ºi încã mai multe din pilda ce mi-a dat-o.

N'a fost niciodatã un om mai auster, mai simplu, mai fãrã gând de sine, trãind pentru opera lui. Un sfânt n'ar fi trãit o vieaþã de mai mare abnegaþie. Nu eram totdeauna de aceiaºi pãrere, dar fiecare an ne împrieteniam mai mult.

Când mã gândesc la bãtrânul Rege Carol, totdeauna la Sinaia îl cautã întãiu gândurile mele: acolo, între lucrurile care-i erau dragi.

Reginei i se îngãduise numai o micã parte în chibzuirea planurilor castelului; ideia ei de viaþã fiind înfocat romanticã, era consultatã rare ori în ce priveºte lucruri cari aveau sã fie fãcute din cãrãmidã ºi piatrã. De fapt mi s'a pãrut totdeauna cã ea, Carmen Sylva, n'a avut vreodatã o iubire realã pentru castel; sumptuoasa mãreþie a zidirii pãreá cã o apasã, cãci alte vedenii, mai dulci ºi mai simple, rãmãseserã în ochiul ei de poet.

Ea visá de zilele când erá tânãrã ºi plinã de visuri, când îºi adusese copila ca sã trãiascã în smerita mânãstire albã de pe culme. Castelul, în frumuseþa lui necontenit crescutã, n'a înlocuit niciodatã pentru dânsa acele depãrtate zile când o bucurie de mamã trãiá în inima ei!

Acum s'au trecut toate!... Mãreþul castel al Regelui Carol a cãzut în mânile duºmanilor, care-l respectã, cred eu, pentru cã ºi el a fost unul din seminþia lor... Dela moartea lui n'am mai locuit noi într'ânsul ca unii cari ne þineam strâns de datinele casei noastre mai mici ºi mai vesele; trebuie doar câþiva ani pânã sã-þi deprinzi viaþa în lãcaºuri pe care alþii le-au pãrãsit, ºi nu într'o zi te înveþi a trãi împreunã cu spiritele celor cari au fost.

Acuma însã duºmanul o sã ne ajute sã întindem pod peste zile, între trecut, prezent ºi viitor, — iar celelalte stau în mânile lui Dumnezeu.

Ursita a îngãduit Regelui Carol sã moarã în casa pe care a iubit-o. Obosit ºi uneori desgustat, e1 a putut sã se întindã liniºtit în patul sãu, a închis ochii spre somn ºi nu s'a mai trezit, pãrãsind pentru totdeauna aceastã lume de osteneli ºi turburare, în care nu avuse decât un singur ideal: gloria þerii sale ºi binele poporului sãu.

Îmi aduc aminte de faþa lui în dimineaþa aceia când zãceá mort în pat. Palid, dar extraordinar de neschimbat, erá tocmai cum fusese în totdeauna, numai cât, când am venit lângã dânsul, pentru întãia oarã n'am primit prietenosul zîmbet de bunã venire. El se odihnea: fapta lui erá îndeplinitã, ºi, la un ceas când el ºi poporul sãu nu mai puteau urmãri acelaºi vis, marele Rege ºi-a închis ochii ºi a pãstrat veºnica tãcere, lãsând altora sã deslege ultima întrebare, singura care se luase din mânile lui.

M'am uitat lung la frumoasa-i faþã bãtrânã stând acolo în liniºtea-i de marmurã, depãrtând tot mai mult de noi cuvintele înþelepte pe care obiºnuiá sã le spuie. Nu erá în faþa lui nicio mustrare, numai un liniºtit sentiment al sfârºitului, o îndepãrtare de greutãþile ºi problemele care nu mai aveau a face cu locurile în care el se dusese.

Sinaia a plâns toatã ziua în care creatorul ei a fost dus pentru totdeauna din casa lui. Cerul erá acoperit, copacii picurau de ploaie...; încet pe un afet de tun îl coborau de pe munte. Steagul în trei colori, pe care-l onorase, îi înfãºurá sicriul ºi deasupra stãtea severa coroanã de oþel pe care o câºtigase pe câmpul de luptã...

Sinaia se va fi trezind acum la frumuseþa celui mai fraged verde al primãverii dar, când am vãzut-o mai în urmã, erá îngropatã în zãpadã, parcã ar fi vrut sã-ºi ascundã gloria în coviltir.

Era puþin înnainte de cãderea Bucureºtilor. Îmi murise copilul, ºi, în cea d'intãiu agonie a durerii mele, am mers din loc în loc, cercetând pe rãniþi, sârguindu-mã sã gãsesc mângâiere la suferinþa mea prin aceia cã aduceam puþinã nãdejde ºi puþin îndemn celor cari ºi ei se gãsiau în patimã.

Auzisem cã erau câþiva rãniþi la Sinaia ºi în alte locuri de-a lungul drumului, ºi, cu toatã asprimea vremii, într'o dimineaþã de Novembre am pornit spre munþi, ajungând acolo cu multã greutate, cãci, dupã ce mã luptasem anevoie prin noroiu fãrã nume, maºina a fost prinsã la jumãtate de cale într'un straºnic vifor de zãpadã, fãrã a mai spune cã toatã calea erá cuprinsã de mii de transporturi militare care o zugrumau.

Numai în sanie am ajuns în sfârºit acasã; omãtul erá aºá de adânc, încât abiá de au putut sui muntele cei doi cai iuþi.

De sus de pe culmi, bubuitul tunulur se auzia la intervale regulate, întovãrãºire sinistrã la gândurile mele melancolice. Îndoindu-se sub greutatea zãpezii, ramurile îmi atingeau aspru capul, cum treceam.

Neschimbat supt înveliºul de iarnã, castelul Regelui Carol pãreá cã doarme paºnic. Indiferent faþã de lupta care se purtá în vale jos, el stãteá parcã ar fi aºteptat senin întoarcerea acelora a cãror mândrie fusese...

Apãsatã de nãcazul pe care-l duceam pretutindeni cu mine, mã simþiam ca un spectru care cerceteazã adãposturile tinereþei sale. Toate erau aºa de grozav de familiare, numai eu mã simþiam aºa de crud schimbatã! Când la pragul uºii mele n'am vãzut pe nimeni care sã-mi deschidã, mi se pãrea cã sunt numai o parte dintr'un vis ciudat prin mijlocul cãruia trecea glasul tunului care chema spre o solie grozavã, pe care numai pe jumãtate o înþelegeam. Servitori nãcãjiþi, cari abia m'au recuoscut, aºa de puþin se aºteptau sã mã gãsascã stând ca un drumeþ înnaintea uºii mele înseºi, mi-au dat în sfârºit drumul, întorcând cheia cu mâni ce tremurau.

Casa era cum fusese totdeauna; nimic nu fusese luat, dar o groaznicã liniºte se întindea asupra tuturor acestor lucruri care fuseserã cândva voioase. De ce venisem eu oare? Ce nãdãjduisem sã mai gãsesc? Ce folos sã te întorci astfel într'un loc care va fi curând predat, într'o casã prea plinã de amintiri despre; lucruri care au fost odinioarã?

Ca un strãin m'am strecurat prin ganguri cu vuetul paºilor miei însiºi în urmã; m'am uitat de departe prin odãi, am privit de pe fereºti, am deschis fiecare uºã. Tãcere pretutindeni, tãcere, dar nicio urmã de neîngrijire.

În odaia care-mi era mai aproape, am stãtut o clipã; mi-am apãsat inima cu mâna: parcã auziam un glas subþire, drag mie odatã, ºi un picior mãrunþel care-mi venea în cale !

ªi de-odatã s'a fãcut iar varã. În flori se prefãcuse zãpada de afarã, ºi acolo, supt fereasta mea, micuþul se juca în bucurie nevinovatã. Pe cap purta o înnaltã coroanã de pene, o micã secure de luptã o þinea în mânã, cum i se pãrea lui cã e un Indian Roºu, groaznic, care cu strigãte de îndemn nãvãlia sã atace coliba în care stãteam supt copaci. ªi necontenit, cum venia iute spre mine, din ochii lui scãpãra un zimbet de mândrie copilãreascã, iar de pe buzele roºii se desprindeau aceste cuvinte : «Mircea vine la mama; vine la mama».

Atâta viaþã era în vedenia mea, încât a trebuit sã trec degetele mele pe pleoape ca sã- mi dau samã cã era un lucru din trecut! Ceva care niciodatã, niciodatã n'o sã mai fie iarãºi. Orice lucru se poate întoarce..., orice lucru... Numai nu aceia cari au murit!...

ªi de sus de pe munþi tunurile mã ameninþau, mã ameninþau cu glasul lor.

Întorcându-mã, am fugit de tot ce fusese ºi numai poate sã fie!...

Am pornit-o repede pe scãri, afarã din casã, departe, departe!... Mai bine între rãniþi ºi morþi decât în casa pe unde umblã stafii! Departe, departe! Departe de acel picioruº care suna cãlcând pe rana deschisã din inima mea, departe de raza acelui zimbet de copil pe dinþi albi ca zãpada; departe, departe la cei nãcãjiþi... Locul mieu nu mai era aici... Toate acestea erau ale trecutului, ale vremurilor de pace ºi de mulþãmire... Acuma era rãzboiu, rãzboiu!

ªi de de-asupra culmilor tunurile urmau sã mã ameninþe, ºi glasul lor era glasul Peirii.

Vl.

Dupã ce am vorbit de locul unde Regele Carol a trãit, a iubit ºi a lucrat, simt acum nevoia de a mã întoarce spre

pagina 160

liniºtitul colþ de frumuseþã pe care l-a ales pentru odihna lui veºnicã, locul unde zace alãturi de aceia care i-a fost tovarãºã pe lungul drum al vieþii.

Ca ºi cei cari erau sã-1 urmeze, Regele Carol a iubit adânc vechile monumente ale þerii sale. În zilele d'intâiu ale Domniei lui, el a descoperit îndatã care erau cele mai mari comori de artã ºi s'a pus pe lucru sã le restaureze pentru a le pãstra, a le scãpa astfel de cãderea în ruine.

Mare cãlãreþ în tinereþea lui, fãcea distanþe nesfârºite cãlare, mijloc de cãlãtorie care adese ori, în zilele când ºoselele erau rare, formá singura cale pentru a atinge locuri depãrtate. Alte ori mergea ceasuri întregi peste dealuri ºi vãi într'o caretã trasã de opt sau zece din cãluºeii voinici ai þerii acesteia.

Cât de dese ori nu mi-a povestit de asemenea rãtãciri, când cerceta cele mai depãrtate colþuri ale acestui pãmânt! Atunci ochii îi scânteiau, descripþiile lui ajungeau vioaie, un zimbet luminá gravitatea obiºnuitã a feþei sale, — aºa de dragã îi era amintirea acelor zile de cãlãtorie ºi desscoperire în þara în care venise pentru a o iubi.

Îmi vorbise de primiri pitoreºti în depãrtate mãnãstiri de munte, unde cãlugãriþe sau cãlugãri îl primiserã cu veselul sunet al clopotelor, când, peste covoare cu colori vii, þesute de mânile lor înseºi, îl duseserã în bisericile lor pentru ca sã audã nesfârºite cântãri în cinstea lui, în timp ce þãranii din satele vecine se adunau din toate pãrþile ca sã- i dea flori ºi sã-i sãrute mânile, cum trecea.

Arãta cum cete de cãlãreþi din sate, pe aspri cãluþi, alergau cãlãri sã-l întâlneascã, cu steaguri în mânã. Sãltând cu strigãte de bucurie lângã careta lui, ei îl acopereau de praf, pe când surugiul lui însuºi biciuia din rãsputeri caii cei mulþi daþi în sama-i, încercând sã întreacã pe cei ce se luptau alãturi ca sã-i iasã înnainte. κi aducea aminte cum a trecut prin vad râuri fãrã punte, cum a fost scuturat pe drumuri abia începute, — ºi-i plãceau aceste amintiri, vorbind de dânsele cum vorbeºte omul de bucurii ce se þin de un trecut pierdut pentru totdeauna.

Când ºi eu, mai târziu, am cercetat multe din chiar aceste locuri depãrtate de drumurile mari, îmi veniau în minte cuvintele lui, ºi-mi înfãþiºam acele scene care fuseserã scumpe zilelor tinereþei sale.

Cu cât înnaintez în viaþã, cu cât mai mult simt preþul emoþiilor ºi sensaþiilor care învie sufletul, cu atât mai adâncã se face înþelegerea mea pentru lucrurile pe care le-au simþit alþii.

Iubind aceastã þarã, cum o iubesc, îmi dau sama, recunoscãtoare, de faptul cã el, care a fost înnaintaºul nostru, ni-a arãtat calea.

Fireºte cã fiecare vrâstã îºi are gustul ei, ºi cineva poate sã admire ºi sã preþuiascã fapta altuia fãrã a fi pe deplin înþeles cu metodele prin care ea a fost îndeplinitã. În zilele noastre, de pildã, ni place mai bine sã pãstrãm vechile monumente în fiinþã decât sã le clãdim din nou piatrã cu piatrã, cum s'a fãcu cu unica bisericuþã de la Curtea-de-Argeº, reconstruitã în desãvârºirea ei fãrã pãreche de Andre Lecomte.

Eu, care-s o înfocatã închinãtoare a tuturor lucrurilor vechi, sunt de pãrere cã nicio reconstituire a unei zidiri mâncate de vremi, oricât de priceput s'ar face, cu oricâtã rãbdare ºi cunoºtinþã de lucruri, nu poate înlocui farmecul zidurilor pe care veacurile le-au atins cu buzele lor.

Este ceva în patima veacurilor pe care n'o poate atinge nicio îmbunãtãþire modernã; o armonizare de linii ºi coloare, o dulce rotunzire a unghiurilor, o îmblânzire a tot ce e crud, pe care numai vrâsta o poate produce.

O clãdire care a stat în curs de ani fãrã numãr se face una cu pãmântul pe care se sprijine, ºi ea pare sã se þie de înseºi lucrurile crescute din mijlocul naturii, sã fi rãsãrit din pãmânt fãrã ajutor de om, sã fi prins rãdãcinã ca pomii ºi plantele ce o încunjurã, potrivindu-ºi chip ºi coloare dupã cer ºi loc.

Adesea am încercat sã mã lãmuresc eu însumi de ce o zidire veche, chiar fiind în ruinã, dã o mulþãmire aºa de desãvârºitã ochiului, ºi am ajuns la încheierea cã tocmai din cauza acestei armonizãri între naturã ºi zidire ºi a îndulcirii acesteia neimitabile a conturului ºi unghiurilor. Sunt prea hotãrâte colþuri în casele de curând clãdite, — ºi de aceia o bisericã restauratã, cât de frumos sã fie fãcutã, nu mã mulþãmeºte niciodatã pe deplin, ºi pãstrez toatã setea dorului pentru vechile zidiri cum erau înnainte de a fi drese ºi fãcute din nou.

ªcoala noastrã cea nouã este sã schimbãm cât se poate mai puþin din edificiul bãtrân, sã pãstrãm cu scumpãtate fiecare veche piatrã sau cãrãmidã. Cãutãm a împiedeca zidurile cele vechi de a cãdea, a pãzi frescele originale de umezealã ºi mucegaiu, dar totuºi ni place mai bine sã pãstrãm patina bãtrîneþei, sã nu ºtergem opera îndeplinitã de praful veacurilor, care, cu un meºteºug neimitabil, face, cum am spus, mai blând ceia ce odinioarã va fi fost crud ºi mult mai puþin armonios.

Dar Andre Lecomte, cu o rãbdare nebiruitã, a studiat documentele de odinioarã, le-a cântãrit serios, de ajunsese a fi nesfârºit de învãþat în ce priveºte stilul, forma ºi gustul, apoi, când tot sufletul îi era plin de ceia ce avea de gând sã facã, se apuca sã dea jos lucrurile vechi ºi sã ridice pe cele nouã, cu o perfecþie extraordinarã, dar nepãstrând nimic din edificiul original.

Cei mai învierºunaþi protivnici ai lui Lecomte n'ar zice cã nu ajunsese a fi un deplin maiestru în meºteºugul lui. Nu era linie, nu era podoabã, nu era amãnunt, care sã nu fi fost studiat adânc ºi adânc meditat; el întrebuinþa numai materialele cele mai preþioase ºi mai adevãrate; fiecare parte, ºi din lãuntru, ºi din afarã, era adusã la îndeplinire cu o subtilã pricepere, dar pretutindeni ce era vechiu fusese înlocuit prin ceva nou!

Eu n'am vãzut niciodatã biserica de la Curtea-de-Argeº cum fusese înnainte de restaurarea ei. Se spune cã în jurul ei stãtea o bãtrânã mãnãstire, din care nu rãmân urme decât în vechi stampe de la începutul veacului trecut. Acuma biserica se înnalþã în desãvârºirea ei singuratecã, juvaier rãsãritean de alb, albastru ºi aur, pe un fond de umbroase dealuri. Desigur o clãdire minunat ºi straniu de frumoasã, dar ºtiu pe mulþi cari jãlesc forma de odinioarã...

Regele Carol ºi Regina Elisaveta þineau la acest sfânt lãcaº mai mult decât la oricare altul din þarã: totdeauna vorbiau de dânsul ca de locul în care doriau sã fie aºezaþi pentru odihnã, cândva.

Acuma se odihnesc unul lângã altul acolo, aceºti doi tovarãºi, aceºti doi muncitori din greu, aceºti înnaintaºi cari au trecut prin multe furtuni ºi vicisitudini ale vieþii. De dânºii cu adevãrat se pot spune cuvintele Scripturii: «Zilele vieþii noastre sunt de trei ori douãzeci, ºi zece; dar, dacã omul e aºa de tare încât sã ajungã ºi la de patru ori douãzeci de ani, puterea lui nu mai este decât muncã ºi nãcaz, ºi curând trece din viaþã, ºi ne-am dus».

Bãtrânul rege Carol a fost cel d'intâiu aºezat în lãcaºul care a fost pentru dânsul comoara ostenelilor. Nu s'a sãpat o boltã supt bisericã, ci sicriul sãu a fost lãsat numai supt lespezile de marmurã, chiar lângã aceia cari au fost întãii ctitori ai lãcaºului în al XVI-lea veac; Neagoe Basarab ºi, poate, soþia sa Miliþa.

S'a orânduit a se face o piatrã pentru mormântul Regelui Carol, o piatrã în stilul acelor vechi lespezi care înseamnã unde se odihnesc Voivozii morþi cu atâþia ani în urmã. Modelul era gata, dar rãzboiul cel mare care se învierºuna pretutindeni a împiedecat sã se aducã marmura ce trebuia sãpatã; aºa încât flori singure aratã locul unde Marele Rege zace.

Vai, acum numai cununile puse de duºman îi acopãr mormântul, cãci Curtea-de-Argeº, cu atâtea alte, comori, a cãzut în mânile lor lacome!

Adesea m'am minunat eu ce vor fi simþit cei doi adormiþi în mormintele lor când sunetul oºtirilor nãvãlitoare li-a turburat liniºtea, sunetul oºtirilor oamenilor chiar cari odinioarã fuseserã fraþi ºi veniserã acum sã distrugã toatã opera celor cari se odihnesc! Sã nãdãjduim cã somnul li va fi fost aºa de adânc, aºa de veºnicã pacea lor, încât nici vuietul bãtãliei care se înfuria de jur împrejurul scumpei lor biserici n'a putut sã li turbure odihna. Dumnezeu, în mila lui, i-a lãsat sã închidã ochii înnainte de a fi vãzut o aºa de întunecatã zi ºi li-a cruþat lupta pe care vrâsta lor nu i-ar mai fi îngãduit s'o poatã sprijini. Au închis ochii la vreme, lãsând pe cei mai tineri ºi mai tari sã întâmpine furtuna care, lor, li-ar fi zdrobit inimile.

Adese ori binecuvintez pe Cel de sus, care a îngãduit celei ce a fost Carmen Sylva sã întâlneascã din nou pe soþul ei înnainte de a bate ceasul fatal.

Aºa de deplin credea ea în nezguduita putere a neamului ei, în dreptul dat lui Dumnezeu de a fi stãpân al lumii, încât în adevãr prea crudã i ar fi fost lovitura!

I s'a dat totuºi sã trãeascã un an de frumuseþã, dând din bielºug la toþi cei în nevoie, cum fusese totdeauna bucuria ei. Încunjuratã de atâþia cari venerau nobila ei bãtrâneþã ºi cãldura unei inimi mari, ea a pus astfel cununa unei lungi vieþi de muncã ºi abnegaþie. O mãreaþã figurã de demnitate ºi milã, aºa a rãmas ea în mintea celor cari au cercetat-o, ºi în adãpostul ce-ºi alesese pentru sine lângã mormântul soþului ei.

Femeie de o puternicã pasiune în tot ce iubia ºi ura, având atâta entuziasm cât acei cari încep abia viaþa, mare muncitoare, gânditoare mare, ea avea adesea nevinovãþia copilului. Impresionabilã ºi idealistã infocatã, ea nu vedea totdeauna lucrurile sau oamenii potrivit cu adevãratul lor preþ, ºi de aceia adese ori cãdea prada celor cari ºtiau sã speculeze prea marea bunãtate a inimii sale.

Trãia pentru alþii. Mâna-i era totdeauna gata sã dea, urechea sã asculte, ochiul sã verse lacrimi pentru durerea altuia.

Era într'însa ceva din furtunile naturii; avântul ei era tot aºa de vijelios ca ºi desperarea ei; trecând de la o emoþie la alta, ea târa pe alþii dupã dânsa, înflãcãrându-li închipuirea, turburându-li gîndul.

Adesea eram ispititã sã o asãmãn cu un râu mare, ale cãrui ape aveau nevoie sã fie aºezate în albia lor, — imensã putere prea puþin þermuritã ºi risipind astfel mult din ceia ce ar fi putut fi întrebuinþat mai cu folos. Prea plin de fantazie, prea înalt în cursul sãu îi era sufletul pentru aceastã lume de prozã a oamenilor. Adesea îºi cheltuia ce avea mai bun pentru oameni nevrednici, pierzându-ºi cuvintele în urechile celor cari nu erau în stare, nici a le preþui, nici a le pricepe.

De sus pãnã jos în negru, o vãd cum era în anul din urmã al vieþii, impunãtoare

pagina 170

figurã plinã de demnitate, care avea în ea ceva din vremea veche ºi aproape de legendã. Abia ai fi crezut cã face parte din vrâsta noastrã de maºini ºi materialism. Deºi dându-ºi mai multã odihnã de la moartea bãtrânului Rege, ea tot strãbãtea odaia pãºind ca într'o cuºcã, aºa cum îi fusese pasul în toþi anii vieþii sale. Simþiai cã, deºi bãtrânã, tristã, obositã ºi aproape oarbã, era în ea un izvor de viaþã care se þinea de lucrurile veºnice, o fântânã de tinereþã pe care nici nãcazul, nici anii n'o putuserã seca.

Legatã, în toatã viaþa ei, de un tovar㺠ºi auster ºi sever, fusese necontenit silitã a-ºi înfrâna impetuozitatea, a-ºi preface ideile ºi gusturile dupã normele aceluia cu care trãia. Regele ca ºi Regina erau amândoi harnici, muncitori, dar el avea rãbdare, metodã ºi plan, pe când Carmen Sylva era numai impuls ºi aprinsã dorinþã de lucru, gata sã se arunce în orice întreprindere fãrã cea mai uºoarã pauzã de meditaþie.

Când, dupã o lungã viaþã de abnegaþie, ea ºi-a pierdut în urmã cãlãuzul ºi domnul, era însãºi tocmai la capãtul drumului ei, cu puterea ºi sãnãtatea zdrobite; deprinsã cu legãturile ei, ea nu mai ºtia ce sã facã dintr'o libertate pe care n'o mai putea întrebuinþa.

Cu miºcãtoare simplicitate de suflet ea s'a întors spre cei mai tineri cari-i luaserã locul în luptele vieþii. Mulþãmitori am fost cã i s'a dat sã fie între noi anul acela, de i-am putut arãta iubire, grijã ºi atenþie, încunjurându-i zilele din urmã cu tot ce-i putea da mângãiere sau plãcere.

Îi era dragã biserica unde doria sã se odihneascã odatã lângã Regele Carol, în fiecare dimineaþã mergea la mormîntul lui, pe cînd preoþii cântau sfânta slujbã. Ca un chip sãpat în marmurã neagrã stãtea ea în largul jeþ lângã mormântul acoperit cu flori, deschizând larg ochii sãi aproape fãrã vedere, nedeosebind nimic din lucrurile în jurul ei, ci urmãrind numai vedeniile lungii vieþi ce avuse pe pãmânt; odihnitã acum; cu mânile încruciºate pe piept, aºteptându-ºi sfârºitul... Credincioasã înfocatã, ea privia moartea ca o zi de izbãvire.

Palatul episcopal unde dorise a-ºi face locuinþa, îi ajunse drag mai presus de toate.

Ea sãdi trandafiri în jurul lui ºi începu sã viseze de tot binele ce era sã facã locuitorilor de acolo. Ca una care niciodatã n'avuse voie a-ºi face planurile ei, era ca un copil care, gãsind de-odatã o uºã deschisã, sare în lumina razelor care-i orbesc ochii.

Cu iubire miºcatã-i urmãriam ideile. Strânºi în jurul ei lângã larga-i vatrã, îi ascultam visurile cãci, bãtrânã ºi obositã cum era, ea tot visa de minunile ce ar voi sã facã. Captivându-ne prin farmecul glasului ei veºnic tânãr, ea ne ispitia sã-i urmãm vedeniile de poet, în mãsurã ce-ºi clãdia palatele din nouri, unul mai presus de altul, tot mai sus, tot mai frumos, cãci nimic nu-i era cu neputinþã ºi nimic prea vast! Cu adevãrat de mirare era sufletul ei, care o ducea dincolo de toate supãrãrile, într'o lume unde nu mai fiinþau piedeci, margeni sau hotare. O lungã viaþã de pãrãsire a speranþelor ºi iluziilor n'o învãþase sã se îndoiascã de puterea ei însãºi ºi nici sã piardã încrederea în inimile oamenilor.

Tot o vãd aºezatã lîngã foc, în faþã cu bãtrânul stareþ al lãcaºului, amândoi în jeþuri cu speteze înnalte; douã impunãtoare figuri în veºminte negre. Cãrþi erau risipite în jurul ei, ºi oricine venia s'o vadã era dator sã lucreze ceva, cãci cu mânile încruciºate nu putea sã sufere pe nimeni. Ori o vãd în nopþile cu lunã stând supt portal ºi privind la lipiile de vis ale bisericii, pe care o argintia mistica radiare a lunii. Cu mânile pe piept, ea îºi rostia extazul, spuind adesea necontenit aceleaºi cuvinte, chemându-ne ºi pe noi ca sã împãrtãºim cu dânsa aceiaºi bucurie peste fire. Inima ei veºnic tânãrã se rãspândia, anii nu mai aveau greutatea lor, într'un nesfârºit val de rapsodie poeticã cuvintele se revãrsau din buzele ei, ºi iarãºi pornia sã clãdeascã necontenit palatele ei din vãzduh, a cãror nãruire n'o fãcuse niciodatã a se descuraja în silinþile de a le începe din nou ºi iarãºi din nou.

Parcã ar fi fost ispititã de glasul poetului ei, luna îºi tot lungia razele pãnã atingeau locul unde stãtea ea þinând pe ascultãtori supt farmecul închipuirii sale; razele lunecau pe veºmintele ei, îi sãrutau mânile, se opriau ca o binecuvântare pe zãpada pãrului ei, umplând ochii ei întunecaþi încã odatã de lumina tinereþii.

ªi iarãºi o vãd cum sta în prag aºteptând sosirea noastrã. Fãrã margeni era bucuria ei de oaspeþi ºi, când te primia, parcã niciun alt musafir n'ar fi fost mai binevenit decât tine.

Aruncându-ºi braþele înnainte cu un gest larg pasionat, ea te înfãºura în îmbrãþiºarea ei: aºa ar putea cineva sã-ºi închipue pe mama noastrã. Þãrâna strângându-ºi copiii la piept. Era în ea ceva de o sete veºnicã, o flacãrã ardea în sufletul ei, pe care nimic din apele vieþii nu fusese în stare sã o stîngã!

Aºa vãd eu pe femeia aceia mare care a fost întâia voastrã Reginã. Þinea mult la voi, chiar dacã erau ceasuri când pãrea cã se desparte de voi, având alte gânduri ºi alte visuri. Inima ei era vastã ºi plinã de furtuni. Iar acum se odihneºte.

Lung i-a fost drumul, tragedia pãrea cã-i urmãreºte paºii. «Caracterul este ursita». Nu-i pãsa de lucruri paºnice ºi line; pe sine însãºi se vedea ca pe una ce sufere ºi de aceia atrãgea suferinþa cãtre dânsa adesea prefãcând în nãcaz ce ar fi putut sã fie o bucurie!

Acuma se odihneºte supt povara florilor pe care mâni de duºman le-au presãrat pe mormântul ei. Unul lângã altul zac în locul acela Regele bãtrân ºi bãtrâna Reginã; tãcuþi zac în locul acela, având cununile duºmanilor pe mormintele lor...

Eu nu ºtiu ce poate sã fie asemenea cu simþirea celor ce se odihnesc supt florile prietenilor de ieri cari au venit însã ca un râu negru sã înnece toatã opera mânilor tale. Dar mi se pare cã povara aceasta trebue sã fie nesuferitã ºi cã în faptul nopþii trupurile lor trebue sã se ridice ca sã arunce acele cununi ce-i înnãbuºã, acele cununi care sunt muiate în sângele voinicilor cãzuþi, fii ai lor de odinioarã...

Vll.

Atâtea amintiri se strâng în mintea mea, atâtea icoane, de nu ºtiu la care sã mã opresc.

Dragã þarã! Te vãd în strãlucirea-þi feluritã, ºi scumpã-mi este fiecare vedenie; pe orice cale mã întorc sã vãd locurile care s'au þinut de inima mea, locurile pe cãre doresc sã le chem înnaintea acelora cari ca ºi mine sunt surguniþi pe o bucatã de vreme din ele.

Vãd ºesurile voastre, pãdurile voastre, munþii voºtri, dealurile ºi vãile voastre. Vãd lungile voastre drumuri, cu carã încete, care se miºcã de-a lungul lor în rãbdãtor ºir fãrã sfârºit. Vãd luncile voastre pline de farmec lângã râuri ºi ape, vãd verdeaþa ierbii supt sãlciile unde nenumãratele turme vin sã pascã. Vãd Þiganii rãzleþi aºezãndu-ºi corturile în amurg, când fumul dela focurile lor se ridicã în albastre ºfichiuri spre cerul de un roºu auriu.

Vãd ceaþa de praf care în liniºtite amurguri de varã pluteºte asupra lumii seceriºului ca o întinsã negurã înnãlþându-se din singuratece lagune. Vãd bãtrânele cruci de piatrã la colþuri de drum, strãji pãzind rãbdãtor anume locuri ori asemenea cu pustnici foarte bãtrâni cari nu mai au nimic a face cu fiii oamenilor.

Vãd pe plugari întorcându-se dela munca lor cu albele cãmãºi scãldate în sudoare, pe când copilaºi în haine tãrcate aleargã lângã dânºii prin praf, iar deasupra tuturora bolta desfãºurã colorile ei cele mai minunate înnainte de a se lãsa spre odihnã. Aud necontenita bãtaie a cânilor rãspunzându-ºi, cu stãruitoare chemãri, lãtrând într'una pânã departe în noapte. Prin uºile deschise ale cãsuþelor vãd focul vetrelor, ca de vrajã în strãlucirea lui roºie. Vãd pe þerani strânºi în jurul lor, umbre care se odihnesc dupã ce fapta zilei a fost îndeplinitã.

Simt strãbãtãtoarea mireasmã a pãdurilor, ca în vremile când în amurg strãbãteam cãlare umbra lor, ºi vãd covorul de vinete flori sãlbatece care acopãr cu farmec pasnicile lor luminiºuri. Aud în ramuri freamãt de aripi turburat de înnaintarea mea neaºteptatã. Simt pãtrunzãtoarea pace din amurg, cînd acei cari au muncit se întorc încet la lãcaºurile lor...

Îmi place mai bine sã mã gândesc la ºesurile din varã, când li este mai mare bogãþia, când auriile mãri de grâu se întind în bielºugul coacerii supt imensa faþã a soarelui, rãspuns ºi rãsplatã pentru opera credincios îndeplinitã. Dar mai dragi îmi sunt pãdurile primãvara, când frunzele lor sunt strãvezii ca vitraliile unei catedrale, când viorelele ºi dediþeii acopãr pãmântul cu mii de stele, ori toamna când colorile lor sunt mai minunate decât în orice vis al unui poet...

Vedenii dupã vedenii se desfãºurã înainte-mi acuma când scriu. La fiecare îmi place sã mã opresc; aº vrea sã zugrãvesc un nesfârºit ºir de icoane; dar trebuie sã aleg în mijlocul lor pe una sau pe alta, ca sã rãtãcesc fãrã capãt, neoprindu-mã nici la râu, nici la vale, nici la Mare...

Marea, Marea! De ºes, de deal, de munte, am vorbit; lãsaþi-mã sã mã odihnesc o clipã pe malurile ei, ale Mãrii!

Ca una care am fost nãscutã într'o insulã, Marea pãstreazã pentru mine o atracþie pe care nimic n'o poate întrece. Dragã-mi este orice înfãþiºare a ei; cu însuºi sufletul dintr'ânsa sunt deprinsã. Pe corãbii cu pânze am plutit pe valurile ei, cu puterea aburilor am strãbãtut-o, am înnotat în apele Mãrii. Dragã îmi e plângerea ei veºnicã, vuietul undelor ei pornite împotriva þermurilor ca sã se sfarme de dânsele.

Iubitul port mic al Constanþei mi-a fost odatã plãcere ºi mândrie, între multe nãcazuri amare, ºi pierderea lui a fost una din cele mai dureroase pentru noi. Doar numai printr'ânsul aveam atingere cu nesfârºitele ape spre care tinde orice þarã. Una care nu atinge nicãiri Marea trãieºte numai pe jumãtate! Constanþa nu e mare sau escepþional de largã, alãturatã cu alte porturi, dar nouã ni-a fost de însemnãtate deosebitã; cu interes, cu mulþãmire ne-am uitat zi de zi la creºterea ei. Îi cunoºteam corãbiile, ofiþerii, marinarii; îi cunoºteam sunetul fiecãrui semnal, rostul fiecãrui steag; ºi în cele mai încurcate colþuri am strãbãtut ca sã le cercetãm; pe vreme liniºtitã ºi în vijelie am pornit de acoto spre luciu.

Marea noastrã mulþãmire era sã vedem cum întrã ºi pleacã vasele, ºi un veºnic interes era sã descoperim ce steag poartã pe dânsele.

Bãtrâna Reginã Elisaveta împãrtãºia

pagina 180

iubirea noastrã pentru Constanþa. Un mic pavilion fusese ridicat pentru dânsa în jos de oraº, pe dig, unde cheltuia în anii din urmã multe din zilele ei în odihnitã mulþãmire.

Mã întreb dacã mai stã în picioare cãsuþa cea iubitã unde ºi eu am trãit în atâtea rânduri. Apele se bãteau de temeliile ei, goelanzii zburau în nori albi în jurul coperiºului, soarele fãcea sã scapere scântei din geamuri, ºi în zilele de furtunã vântul urla, dând târcoale zidurilor.

Îmbrãcatã toatã în alb, bãtrâna Reginã putea fi vãzutã totdeauna pe terasã, într'un jeþ comod, cercetând cu ochii obosiþi zãrile largi, pe când un dor tot aºa de larg ca ºi dânsele îi umplea sufletul acela care pãrea totdeauna neîmpãcat. Vuietul Mãrii îi întovãrãºia gândul, ºi albele pânze plutind pe ape i se pãreau atâtea iluzii care-i pãrasiau sufletul una câte una...

Noaptea, ea se ridica de mai multe ori din pat ca sã salute corãbiile în plecare ori sã întâmpine pe cele care-ºi fãceau întrarea în port. Marinarii cunoºteau bine figura, ei albã ca zãpada, ºi Constanþa erá mândrã de iubirea pe care i-o pãstra ea.

Purtând grija unei vieþi mai active, eu nu stãteam necontenit în acelaº loc ca sã cercetez cu ochii Marea. Pe vastele întinderi de nisip lângã Mamaia mã luam cãlare la întrecere cu vântul, silind adesea împotrivirea calului sã între adânc în apã, pânã ce valurile þiºniau asupra mea ca asupra unei stânci singuratece. Mã desfãtam în furia lor nepotolitã, ºi adesea era pentru mine o adevãratã veselie însãºi forfotitoarea spumã albã în care stãteam. Înfiorat, calul sforãia, cãutând sã scape, pe când zborul de goelanzi albi ne încunjura, þipând în jurul capetelor noastre.

În zilele de mare liniºte apa era albastrã ca floarea de cicoare, vast câmp de azur pe care razele se sfãrâmau într'o scânteietoare masã de diamant.

Aºa de lung e þermul dela Mamaia, de nu i-am ajuns niciodatã la capãt; se tot întindea înaintea mea ca un nesfârºit drum de argint.

Atâtea cãruþe îºi învârtiau încet roatele pe þermul acesta, mânate de neamurile amestecate ce locuiesc în Dobrogea; Turci cu largi turbane ºi supuse feþe rãbdãtoare. Ruºi bãrboºi cu ochii albastri, fãcând o patã din cãmãºile lor stacojii, Români oacheºi, aducându-ºi lucrurile de vânzare la oraº. Se tot trudiau prin nisip cãruþele cu o roatã în apã, veselele colori ale veºmântului þerãnesc resfrângându-se cât erau de lungi în Mare.

Dobrogea e o þarã cu aºa de vaste întinderi, cu drumuri aºa de nemãrgenite, încât caii, fireºte, trebuie sã-ºi aibã un rost mare, ºi de aceia se întâlnesc atâþia dintre ei deosebit de frumoºi în acest colþ al þerii, zdraveni, bine cãliþi ºi focoºi. Soarele se rãsfrângea în pãrul lor luciu, bine îngrijit. Cu ochi cari cunosc mã minunam de netedele lor forme, de ºoldurile lor puternice, de frumoasele lor picioare sprintene. Pãtrunzãtoare priviri de preþuire aruncau ºi þeranii la calul mieu pur-sang în plin galop; fiecare-ºi întorcea capul ca sã urmeze ºi sã admire cum putea merge. De atâtea ori am schimbat zimbete de fireascã simpatie cu aceºti necunoscuþi mie. Mai mult decât odatã am întâlnit lungi ºiruri de cãruþe care purtau femeile Turcilor, înfãºurate în hainele lor întunecate, care-ºi descoperiau o clipã faþa ca sã se uite la femeia liberã, necunoscutã lor, care putea cãlãri pe un cal frumos. Ca o ceatã de pãsãri ciudate, albastre, negre ºi sure stãteau laolaltã în cuiburile lor ce se scuturau gemând, ºi asupra tuturor acestor icoane soarele-ºi cobora privirile întipãrind feluritele lor colori neobiºnuite în mintea mea, pe când Marea plângea veºnica-i jãlanie, spãlând malul cu îndãrãtnicile-i silinþi de a scãpa odatã din lanþuri.

Fierbinþi, vântoase, pustii ºi fãrã capãt cum sunt, ºesurile Dobrogii au un farmec de melancolie pentru acei cari le cunosc bine. Noi toþi aveam o deosebitã grije pentru firea lor neobiºnuitã ºi rãtãciam prin multe unghere, descoperind cele mai neauzite sãtucene, fãcute din lut, cu sprintenul turn al moscheilor þâºnind ca sãgeata spre cer.

De feluriþi ce sunt, locuitorii Dobrogii þin necontenit viu interesul cãlãtorului, care nu ºtie nici odatã ce chipuri poate întâlni, nici la ce neaºteptate locuinþi poate ajunge.

Am strãbãtut în sate depãrtate, unde Ruºii dintr'o sectã bizarã îºi clãdiserã mãnãstiri singuratece, la care bãtrânii obºtii slujiau ca preoþi. Mi-au dat pâne ºi sare, pitele lor fiind întunecate, acre ºi ciudat împodobite cu neînþelese desemnuri; m'au dus înnaintea icoanelor lor grosolan zugrãvite, ca sã sãrut chipurile sfinþilor la cari se închinã mai mult.

O curioasã impresie mi-a rãmas din aceste adunãturi de case uitate de lume: o impresie de praf ºi de salcâmi înfloriþi, de clopote ce sunã ºi de mulþimi tãrcate, cu feþele cele mai puþin potrivite între ele. Un amestec de bordeie de pãmânt ºi de bisericuþe încunjurate de umbrã, de cãsuþe albe, cinchite, de câni ce latrã ºi de cai cari trezesc zvârlind din picioare nouri de praf.

Un drum larg trece de obiceiu prin satele acestea; sure, uscate ºi crãpate de cãldurã, casele se întind pe amândouã laturile în mijlocul dumbrãvilor acelor salcâmi cari sunt singurul copac în stare a prinde rãdãcini prin locuri aºa de seci ºi fãrã apã. În luna când sunt înfloriþi, aierul e numai un balzam care îmbatã; copleºiþi de greutatea florilor lor, arborii se pleacã supt ploaia albã.

Mult îmi place mie Turcul tãcut pe care-l întâlneºti în cele mai multe locuri din Dobrogea, care te primeºte puind mâna întâiu pe inimã, apoi pe frunte, care se uitã lung la tine cu o bunãvoinþã linã, fãrã nici o curiozitate, fãrã nici o mirare care stã pe pragul casei ºi nu pare vreodatã sã aibã ceva de fãcut; prietenos, simpatic ºi pitoresc, mie de sigur mi-ar pãrea rãu sã-l vãd cã a dispãrut.

La o distanþã respectuoasã, lumea lui femeiascã stã în aceiaºi atitudine, cinchitã ca niºte cioare de-a lungul pãretelui, privind de departe scene în care nu cuteazã sã-ºi iea partea; dar, dacã te apropii de dânsele, ele te întâmpinã cu o zgomotoasã plãcere, încunjurându-te cu strigãte care iese aºa de adânc din gât, de nu le poate prinde o ureche europeanã. Dar copiii se amestecã laolaltã cu cercetãtorii ºi merg dupã tine oriunde te miºti; mai ales sunt încântãtoare fetiþele cu ºalvarii lor largi de bumbac, cu codiþele lor supþirele ºi unghiile vãpsite frumos în roºu.

Satele prin aceste pãrþi sunt rare ºi departe unele de altele, drumurile sunt poate cele mai nesfârºite din toate drumurile româneºti, ºi de pe cea mai micã înnãlþime le poþi vedea unduind fãrã capãt ca un ºarpe uriaº fãrã cap ºi fãrã coadã. Uneori în margenea lor sunt ogoare, dar adeseori ele se tot înºirã prin pustietãþi sterpe, spinoase, pietroase ºi seci. Însã, la anume timpuri din an, florile Dobrogii sunt felurite ºi alcãtuesc o plãcere pentru ochi.

***

Pe aceste drumuri nesfârºite de atâtea ori am strãbãtut în acel Þinut care fusese al nostru numai de puþinã vreme; ºi douã locuri îmi rãmân în amintire ca în deosebi atrãgãtoare ºi pline de farmec.

Unul a fost orãºelul Balcic ºi cellalt îngusta peninsulã Caliacra, un colþ singuratec de pãmânt înnaintând în Mare.

Balcicul este un târguºor pitoresc, despre care ai zice cã se rostogoleºte în valuri. În grupe murdare cãsuþele lui turceºti se caþãrã pe povârniºurile rãpezi, ca ºi cum ele ar sta sã lunece pe încetul, atrase de apele de desupt.

O stradã prãpãstuitã scoboarã la un port în miniaturã; stânci pe amândouã laturile, stânci de piatrã cenuºie, ciudat rotunzitã, alcãtuiesc un mic golf în care orãºelul zace în paºnicã rãzleþire.

Numai odatã am fost acolo, dar am o amintire vie a înfãþiºãrii lui neobiºnuite, a mulþimii îngrãmãdite de feþe din toate speþele, a locuinþelor ei mãrunte, încântãtor suite una în capul celeilalte, aºa încât pãreau cã numai cu greutate stau sprijinite pe niºte coaste atât de rãpezi ºi rupte.

La Caliacra am ajuns în amurg; soarele se cobora de o parte în Mare, pe când de cealaltã se ridica luna, un corn subþire, rãsfrângându-ºi veºnica paliditate pe unda în miºcare.

Aici pãmântul cade în ziduri drepte ca stâncile, dar zidurile acestea sunt de pãmânt, nu de piatrã. Sunt roºii la coloare ºi, în lumina soarelui ce scãdea, pãrea sã ardã de vre-un foc din lãuntru, care fãcea din ele o frumoasã priveliºte ce nu se mai poate uita.

Pãmântul e pietros, flori necunoscute rãsãrind din mijlocut bolovanilor ºi acoperind locurile goale dintre dânºii cu coloare ºi viaþã. O cãrãruºã duce prin aceastã lume stâncoasã la un far, care, în singuratecã mândrie, priveºte de sus larga întindere a Mãrii. În pãretele de desupt cutare Sfânt era îngropat într'o peºterã îngustã, unde cu greu puteai sã ajungi. O singurã fãclie stã acolo aprinsã lângã mormântul Sfântului, ºi aceleaºi mâni îi trezesc lumina care, în timpul nopþii, dau viaþã lampei ce stã ca un semn pentru cei ce pornesc pe valuri.

Locul acela, ceasul, singurãtatea au lãsat o adâncã întipãrire asupra sufletului mieu. Visam sã clãdesc o culã albã ca zãpada, tocmai sus pe cel mai depãrtat colþ de pãmânt, acolo unde uscatul nu mai era decât un cap îngust, spãlat pe amîndouã laturile de apã.

Parcã vedeam forma ei fãrã patã rãsãrind pe veºnic schimbãtorul albastru al bolþii ºi al Mãrii, închipuire de apusuri ºi rãsãrituri de soare care ar fi partea mea în acest loc ºi de nopþi când valurile ar fi o tainã de argint supt recea lucire a lunii. Mã închipuiam privind de sus într'un cerdac cu stâlpi la miile de goelanzi învârtejindu-se în jurul zidurilor mele, amestec de aripi albe pe bolta de safir, ori, noaptea, ca niºte umbre miºcându-se în fuga lor nesfârºitã ºi umplând întunerecul cu strigãtele lor sãlbatec de triste care s'ar amesteca în glasul vântului!

Deocamdatã, stând pe o stâncã, cu faþa cãtre neastâmpãrul veºnic al Mãrii, trãiam în aceastã iluzie, ºtiind totuºi bine cã era unul din acele visuri pe care le visezi într'o searã, când frumuseþa s'a furiºat în inima ta...

***

Alt loc plin de poesie chiar lângã Constanþa este insula cãreia i se zice: a lui Ovidiu.

Legenda cãrturarilor pretinde cã poetul surgunit care cunoscuse tot felul de cinste la Curtea Împãratului August, a venit sã-ºi mângãie inima în acest ostrov acoperit de sãlcii ºi uitat de Dumnezeu, care nu e decât o fãrâmiþã de pãmânt pierdutã în mijlocul unui lac întins pe care-l desparte de Mare numai o îngustã linie de nisip. Un loc singuratec mai trist decât acesta nici în visuri nu se poate înfãþiºa: sãlciile mari, care au prins rãdãcinã în tãrâmul lui, îi sunt singura podoabã, iar singura frumuseþã o vastã privire asupra valurilor.

Am adus pe Carmen Sylva în acest loc unde un poet a visat, cu atâta vreme în urmã, de glorii trecute ºi de ambiþii fãcute praf. Cu adevãrat nicãiri n'ar fi putut el sã cugete mai amar asupra nesiguranþei trecerii la Curte ºi asupra zãdãrniciei nãdejdii omeneºti; aici de fapt surgunul era desãvârºit ºi întreg.

Regina cu pãrul alb rãtãcia pe cãrãrile pe care se presupune cã a cãlcat omul acela marele în veacuri trecute, cercând sã-ºi închipuie cum vor fi fost gândurile unuia care de pe culmea faimei sale fusese aruncat departe de orice cinste, trecere ºi dragoste. Închipuirea ei uºoarã de înflãcãrat clãdia din nou trecutul; cu ochii plini de lacrimi ea trãia din nou nãcazul aceluia al cãrui noroc îl înnecase aºa de crud Soarta.

O mare roatã de lemn, pe care crescuse iederã era odatã întrebuinþatã pentru a aduce apã. Chiar acuma, în putreziciune înceatã, stã în mijlocul ostrovului, dând o neobiºnuitã înfãþiºare de pãrãsire locului acestuia. Fãrã îndoialã cã roata este de dãunãzi numai, dar, aºa pãrãsitã ºi plinã de mustrare cum este, ea te-ar face sã crezi cã se þine de o vreme când insula, care stã acum tristã ºi uitatã supt toanele schimbãtoare ale bolþilor, a fost însãºi casa nemângãiatului poet. Pescari vin din când în când pe lacul plin de ierburi, prinzându-ºi luntrile negre printre burueni ºi aprinzând uneori foc pe maluri. Dar afarã de acestea sufletul lui Ovidiu poate rãtãci supt umbroasele sãlcii fãrã sã-l tulbure glas de om...

În zilele lui Ovidiu, Constanþa purta numele de Tomi, ºi era o cetate însemnatã, în legãturã strînsã cu coastele Asiei Mici. Mai târziu un episcop stãtea aici, ºi unul din ºirul lor, Ioan din Tomi, a fost un scriitor latin cunoscut la începutul evului mediu. Din aceastã Tomi au plecat într'o zi la Roma cãlugãri cari aveau despre rosturile Mântuitorului pãreri deosebite de ale Bisericii din Bizanþ ºi cari mergeau la Scaunul credinþei drepte pentru a cere acolo sã se recunoascã adevãrul dogmei lor celei nouã; Sfântul Pãrinte nu voi sã-i audã, silit la aceasta ºi de plângerile Împãratului rãsãritean de care atârnau, dar atunci monahii de la Marea Neagrã avurã cutezanþa sã spuie cã vor chema poporul roman el însuºi ca sã înþeleagã cugetul lor ºi sã-i apere de prigoniri.

Numele de astãzi al oraºului, de Constanþa, din Constantia veacului al IV-lea, i-a venit poate prin Constans, Împãrat din Rãsãrit care a clãdit-o din nou în acest veac, ºi, în al VI-lea ea era cunoscutã încã drept un centru însemnat al provinciei Scythia Minor, stãpânitã de Iustinian. Mai târziu e pomenitã numai întâmplãtor de Genovezi în portulanele lor maritime, ca o ºchelã de oprire.

Þinutul din jurul Constanþei, cãreia Turcii îi zic Chiustenge, e bogat în ruine antice, dintre care unele au fost desgropate abia dãunãzi.

Una din localitãþile cele mai însemnate care au fost descoperite sunt rãmãºiþele unei cetãþi cu poeticul nume de Istros, de curând scoasã la luminã între Constanþa ºi gurile Dunãrii.

Istros trebuie sã fi fost un important port de Mare; puternice cheiuri de marmurã au fost scoase din pãmânt acum de curând acolo, dar astãzi locul e despãrþit de Mare printr'o vastã întindere de pãmânt.

Încetul pe încetul, un om cu pricepere scoate aici interesante temelii vechi de puternice ziduri, de temple ºi bãi, o lume întreagã de veche civilizaþie, bucurie adevãratã pentru aceia cãrora li place sã rãscoleascã în trecut.

Am cercetat Istros într'o aprinsã zi de toamnã — drum lung, foarte lung, — ca sã ating o vastã întindere de pãmânt cu o supþire linie de Mare tot mai departe, un loc nisipos, mlãºtinos, pe alocurea fãrã ridicãturi, acoperit trist de o ciudatã buruianã micã roºie, care o pãteazã ici ºi colo cu pete mari de sânge. Sãlaº de poesie melancolicã, singuratec, ºters, expus nemilostiv ºi soarelui ºi vântului, fãrã case, fãrã pomi la patru leghi depãrtare de jur împrejur, ci numai dune de nisip învãlurându-se tot înnainte pânã la Mare.

În cãldura arzãtoare m'am cãþãrat pe ruine, cãlãuzitã de entusiastul om de ºtiinþã care a pornit sã facã sãpãturile în acest loc.

Eu nu sunt o mare cunoscãtoare a vechilor pietre, cunoºtinþele mele ºtiinþifice nu sunt adânci, dar închipuirii mele vioaie îi place sã-ºi clãdeascã din nou lucrurile care au fost, ºi, când þin în palmã un vas ori un pãhar sfãrâmat, pe care cine ºtie ce fiinþã omeneascã le a întrebuinþat cu mii de ani în urmã, mã sârguiesc a trezi înaintea ochilor mei pe acel care le a fãcut, le-a stãpânit, a bãut din ele, simþind din nou mirarea cum de trãiesc veacuri întregi lucrurile neînsufleþite mai mult decât aceia cari li-au dat o formã.

Istros! Pare cã numele are în el un sunet de veche splendoare, un ecou care în deosebi farmecã urechea. Vãd pânze mari plutind spre dânsul pe Marea albastrã, la ceasuri când soarele cade, pânze de toate colorile ºi de toate formele, ca niºte pãsãri fantastice care vâslesc încet din aripi întorcându-se spre cuiburile lor. Nu ºtiu care au fost comorile pe care le-au adus ele în port, dar îmi place sã visez cã'n umbra ruginitã a pânzelor acestora erau îngrãmãdite în movile grâne aurii ºi portocale pe bord, cã oameni cu faþa întunecatã aduceau scumpe mãtãsuri din Rãsãrit cu colori strãlucitoare în care nevestele ºi fetele bogaþilor negustori îºi înfãºurau frumuseþa care numai prea repede va ajunge lucru al trecutului! Îmi place sã-mi închipuiu strãzile pline de miºcare ale înfloritorului orãºel, vãlmãºagul de colori ºi zvonul, strigãtele vesele la vederea corãbiilor, paºii mulþi grãbindu-se spre cheiuri, atâtea glasuri, râsete tari, porunci ºi, pretutindeni; copii cu picioarele goale, cu ochii mari privind miraþi fãrã sã aibã nimic de fãcut; iar, noaptea, îmi place sã mã gândesc la matrozii cari cântã arii ciudate când se odihnesc dupã ce fapta zilei a fost îndeplinitã.

Dar toate acestea sunt numai vedenii de artist! Cãci eu nu ºtiu mai la urmã nimic despre Istros, ci numai ruinele ce am vãzut: câteva zdravene ziduri pe care le-a acoperit pãmântul, câteva coloane cãzute dintr'o bisericã ori templu de odinioarã, temelia bãilor romane, câte un mândru bloc de marmurã care a trebuit sã facã parte din cheiu ºi ici ºi colo un hârb de pãmânt pe care l-am þinut în mânile mele, câteva þãncuºe de sticlã pe care însãºi mi le-am cules de pe pãmânt ºi care stãteau în palma mea irizate, minunate ºi fragede ca aripa sfãrâmatã a unui fluture...

***

Unul din monumentele cele mai bine cunoscute, care s'a gãsit nu departe de Constanþa, e Adamclisi sau Biserica lui Adam, «a Omului», un uriaº monument de marmurã fãrã valoare artisticã deosebitã, dar de proporþii enorme, ridicat în amintirea cuceririi lui Traian asupra Dacilor. Pietrele lui sculptate, curn e obiceiul în asemenea monumente, înfãþiºeazã tipuri de luptãtori, Daci ºi Sarmaþi, cari sãvîrºesc eroice fapte de rãsboiu. Era o mare zidire rotundã încununatã de o giganticã platoºã ºi de un coif, cam grosolane din punct de vedere al artei, dar destul de interesante ca sã fi trezit multe discuþii cu privire la însemnarea ei ºi epoca în care a fost ridicatã. Profesorul german Furtwängler era de pãrere cã ar fi fost un monument din veacul al IV-lea, ridicat în amintirea unei biruinþi asupra Goþilor. Dar teoria aceasta n'a fost admisã.

O cetate crescu în umbra impunãtorului monument, ºi liniile ei pot fi deosebite încã, precum ºi temelia marii basilice, care trebue sã fi fost cândva o frumoasã zidire mai nouã.

Ca una care n'am fost la Adamclisi, nu pot decât sã trec rãpede asupra descrierii unui loc pe care nu l-am avut supt ochii miei chiar, ºi sã mã grãbesc spre un alt punct de lângã Mare, unde sãpãturi de drumuri au scos dãunãzi la ivealã alte monumente care se þin toate de acele vechi vremuri: orãºelul Mangalia.

Acuma un locuºor încurcat ºi pãrãsit, ea a fost odatã un port de Mare în zilele bãtrâne. Mai puþin înfloritor decât Istros, era totuºi o localitate însemnatã, cunoscutã în acele zile de demult supt numele de Kallatis.

ªi aici s'au desgropat ruine vechi, rãmãºiþe de temple sau biserici, de case care odatã trebuie sã fi fost bogate. Urne de o gingaºã fãpturã ºi vase pentru apã au ieºit la luminã, precum ºi enorme oale de pãmânt, masive ºi impunãtoare, care de bunã samã se întrebuinþau pe vremuri pentru a pãstra untdelemnul; ba s'au gãsit chiar mici figuri de teracotã, asemenea cu acelea din Tanagra, de ºi mai puþin bine ºi artistic lucrate.

Un Muzeu mic lîngã Mare adãposteºte ce s'a gãsit mai de preþ: numai un slab început; cãci nu se poate face totul dintr'odatã! Dar simte fiecine cã aceastã ciudatã þarã a Dobrogii cuprinde încã atâtea comori ascunse care într'o zi vor fi scoase de asupra; dacã în zilele noastre ni va fi îngãduit sã o facem aceasta, se va vedea pe urmã!

Mangalia este un oraº dobrogean caracteristic: adunãturã de case de piatrã joase, cu acoperiºuri de olane în neorânduialã, ea se deºirã pe un pãmânt neegal, pãnã jos pe þerm, care este ºes ºi fãrã sfârºit, mãrgenit de partea uscatului cu lacuri ce se pierd în zare. Lacurile acestea au izvoare sulfuroase, ºi unele bãi rustice au fost ridicate în apropierea unuia din ele, cãci apele au însemnate puteri de însãnãtoºare.

M'am purtat cu luntrea ceasuri întregi pe acest lac care se suceºte ºi se învârteºte. E când îngust, când lat, ºi capãtã atâtea înfãþiºãri deosebite, încât la început crezi cã este o adunãturã de lacuri deosebite; dar la un capãt nu ajungi niciodatã, ci luntrea poate luneca necontenit fãrã oprire ori piedecã.

Sterpe ºi goale-i sunt þermurile amintind cuiva de poveºtile din Vechiul Testament, ºi mai cã þi-ai închipui pe fiul risipitor pãzindu-ºi porcii supt o boltã de nemiloasã arºiþã.

Ici ºi colo un smochin pitic rãsare dintre pietre, smochin pe care vântul ce nu se opreºte niciodatã, nu-l lasã sã se ridice la vre-o înnãlþime, ci rãmîne stropºit asupra pãmântului, ca ºi cum el ar cãuta dureros cu crengile lui ca ºerpii un sprijin în mijlocul pietrelor rostogolite. O întreagã lume de tainã singuratecã pãrãsitã ºi uitatã de Dumnezeu, trezind în minte icoana pustiilor ce încunjurã Marea Moartã.

Chiar lângã malul Mãrii se înnalþã o bãtrânã moarã de lemn cenuºiu, linia ei cinchitã ridicându-se singuratecã ºi rãbdãtoare pe fondul bolþii. În zilele de liniºte e numai o cutie de lemn putredã fãrã vieaþã ºi fãrã înþelegere, dar, când bate furtuna, viaþa se trezeºte în roata ei, ºi atunci pare o uriaºã floare a soarelui fãrã coloare, sucindu-se ºi învârtindu-se neodihnit. Pentru cã în aceste Þinuturi de lângã coastã, roþile morilor de vânt nu sunt din aspru lemn mort, ci alcãtuite din nenumãrate mici pânze ca aripile,

pagina 200

dând întregii clãdiri o încântãtoare înfãþiºare de viaþã ºi energie. Este ceva aproape fantastic în aceste mari roþi miºcãtoare, alcãtuite din atâtea bucãþi; sunt aºa de largi, încât moara ea însãºi se pierde aproape cu totul, ºi nu se mai vede decât enorma floare rotundã învârtindu-se într'una, par'cã i-ar plãcea sã se miºte ºi ar face-o din însãºi voia ei! Astfel, uneori, prin însãºi simplicitatea lor uneltele fãrã meºteºug ale oamenilor ajung o bucurie pentru ochii acelora cari pot sã vadã. Uºor pare în adevãr sã treci pe lângã lucruri ºi sã nu le vezi, dar este un dar binecuvântat al zeilor sã þi se fi dat ochii prin mijlocul cãrora orice frumuseþã care trece sã o poþi sorbi în sufletul tãu.

Am vãzut odatã þermul de la Mangalia la ceasul apusului. Priviam spre Mare; lumea erá aþipitã de liniºtea nopþii apropiate; numai Marea se zbãtea la picioarele mele în veºnica ei frãmântare neînduplecatã. La spatele mele soarele cãdea tot mai jos, razele lui din urmã aprinzând o strãlucire minunatã valurilor în nãvala lor. Întunecatã era fiecare umbrã, dar asupra fiecãreia stãtea cununa spumei roºii-aurii supt sãrutãrile soarelui ce muria. O uriaºã priveliºte de trecãtoare glorie pe acest depãrtat þerm jos, menitã sã þie numai câteva clipe pline de strãlucire ca sã piarã în umbrã ºi sã ajungã doar un lucru al trecutului, dar, în acelaºi timp, încã o icoanã adausã la atâtea pe care mintea mea de artist nu le poate uita niciodatã.

Apoi amurgul veni, ºi toate se fãcurã cenuºii; noaptea înnainta, ºtergând supt paºii ei orice coloare.

Dihanie ciudatã, moara de vânt stãtea singurã de mal, cu odihnã în roata ei, lucru întunecat, fãrã viaþã, aºteptând însã apropiatul ei ceas de muncã...

Astfel una dupã alta, icoanele felurite ale coastei noastre de acolo se ridicã înnaintea ochilor minþii mele, ºi prea multe le vãd ca sã fiu în stare a vorbi de ele de toate.

Une ori era numai o trecãtoare sensaþie, pe care o crease lumina sau umbra, uneori numai o neaºteptatã vedere de  frumuseþã descoperitã între pietrele rostogolite sau rãpede ºtearsã de norii prafului. Uneori era numai un mãnunchiu de sãlbatece flori vinete pe un povârniº, sau un scaiu uriaº sucindu-ºi spinoasele cotoare, o siluetã uºoarã pe nemãrgenirea bolþii, sau poate ºi vre-un cimitir turcesc pãrãsit, care nu mai era decât un câmp singuratec acoperit de bucãþi neregulate de piatrã, strânse una lângã alta ca niºte strãji obosite pe care nimeni nu va veni sã le schimbe în veghea lor.

Une ori era vre-un apus strãlucitor colorând cerul întreg cu flãcãri de sânge, sau o furtunã care rãsãria asupra Mãrii încreþind apele, biciuind valurile pânã la culmi de mânioasã spumã neagrã, ori o îngânare de vuiet dupã vijelie, când toatã lumea era de plumb, când pãmânt ºi mare pãreau stoarse în odihna dupã luptã.

Ca într'un vis de departe îmi aduc aminte de o noapte cu lunã. Ziua îmi fusese turburatã, nãcazul venise asupra mea într'o formã neaºteptatã, ºi, ca ºi cum ºi ea ar fi simþit împreunã cu mine, Marea însãºi era rãscolitã, ºi faþa ei care se ridica în suspine era ca o inimã mare, ruptã de durere. Asupra neliniºtii mele înseºi ºi asupra neodihnei apelor luna se uita de sus, nemiºcatã în gloria ei de argint.

ªi mi-a venit pofta sã plutesc pe înflorata massã scânteietoare de apã, sã merg într'o luntre mãruntã departe, departe cãtre Mare, înnaintând pe cãrarea de argint însemnatã de lunã asupra undelor.

Cu adevãrat fantasticã a fost aceastã cãlãtorie pe valuri, barca suindu-se pe creasta fiecãrui asalt pentru a se cufunda, parcã n'ar mai fi voit sã se ridice din adâncul ei de apã, coajã de nucã pe genunea care se ridica. Nicio luminã la cârmã, niciun hotar, nicio îndreptare; nicio margine, ci numai de desupt, fermecãtoarele ape frãmântate, spumegãtoare, vuind, cu un fel de irizare opacã ºi greoaie; de asupra, vasta imensitate a cerului, depãrtatã, palidã ºi seninã, o cupolã de un cenuºiu ºters, cu luna atârnatã în mijloc, ca o uimitoare candelã, ºi luntrea mea cea micã mergând înnainte, tot înnainte pe drumul însemnat de raze...

ªi aºa mi-a fost mie dragã Marea!

VIII.

Dacã nu sunteþi obosiþi de rãtãcirile mele de la ºes la Munte, din muncele la Mare, v'aº duce puþintel colo jos, pe þermul Dunãrii, acel râu mare ºi nobil care este una din mândriile Þerii.

Apele nu-i sunt chiar aºa de albastre cum spune cântecul, dar sunt largi ºi curg mãreþ, ducând atâtea corãbii, rostogolindu-se pe lângã atâtea sate ºi atâtea oraºe.

Am plutit în toatã întinderea ei, câtã se þine de o singurã þarã, de la Porþile-de-Fier pânã în acea ciudatã regiune planã care este gurile ei. Un þinut de lacuri ºi de mlaºtini ºi de ape veºnice, de canaluri ºi de trestii ºi de bãtrâne sãlcii, un Þinut care pe alocurea face pe cineva sã se gândeascã la ce va fi fost lumea înnainte ca apele sã fie despãrþite de uscat. ªi, pentru aceastã nebiruitã ispitã pe care o simt totdeauna faþã de sãlbatece locuri, singuratece ºi întinse, mai mult colþuri de acestea m'am pus eu sã le înfãþiºez.

Nicio hartã precisã a acestor ape încurcate n'a rãmas în mintea mea, dar o vãd întreagã în icoane, cum îmi este obiceiul. Vãd scânteieri iuþi ale locurilor care mi-au umplut ochii de bucurie, nesfârºite întinderi de ape, joc de luminã ºi umbrã. Vãd linia cutãrui copac stând rãzleþ ca un suflet pierdut, în negurã, - ori o nesfârºitã turmã  de bivoli cãlcând într'un singur ºir pe-o îngustã ºuviþã de pãmânt, trupurile lor botocãnoase rãsfrângându-se în apa de desupt, - ori vãd un cal alb ce rãtãceºte, pãru-i rãsfrângând lumina soarelui ca faþa mãrgãritarului, - vãd atâtea mlaºtini acoperite cu nuferi care-ºi deschid larg stelele ca zãpada ca sã se umple de vedenia bolþilor.

În iahtul nostru am plutit prin mijlocul Dunãrii fãrã a ne opri în locuri mai fericite, ca sã stãm numai acolo unde lumea era aºa de liniºtitã de pãreai a fi ajuns la capãtul ei.

Când mã gândesc la acestea, o simþire de visãtoare mulþãmire vine asuprã-mi ºi pentru o bucatã de vreme alung orice gând de bãtãlie ºi de luptã, orice ºtiinþã despre aceia cã ºi aici s'a înfuriat tunul, cã pentru o clipã aceste locuri ca ºi atâtea altele nu mai sunt ale noastre, ca sã rãtãcesc mãcar în gând de-a lungul acestor canale sure verzii, mãrgenite de sure-verzii sãlcii.

De fapt aceasta este o lume de sãlcii; ele sunt stãpânele aici; le gãseºti cu miile; þinând la rãvenealã, li place sã creascã unde n'ar prinde rãdãcinã nici un alt copac. Pe vremuri din an când þara încunjurãtoare este înnecatã, ele stau, ca sã zic aºa, pânã la genunchi în apã, de nu li se mai vede nimic din trunchiu.

Luntrea mea a fost vâslitã ceasuiri întregi prin aceste canale mãrgenite de sãlcii, în umbra frunziºului tremurãtor, pânã la lacuri aºa de largi, încât sãmãnau cu Marea.

Pretutindeni sãlcii, bãtrâni strãjeri, pãzitori ai acestor ape singuratece, veghetori tãcuþi ai anotimpurilor care trec, sura linie de nomol pe trunchiurile lor arãtând ridicarea ºi cãderea valurilor. De multe feluri în noduroasa lor alcãtuire ºi vechi de zile, ele par cã ºi strâng mânile ciolãnoase într'o desnãdejde împietritã deasupra apelor care veºnic curg asupra picioarelor lor.

În toate atitudinile, ele se apleacã asupra acestor ape, parcã ar cãuta rãsfrângerea însãºi pe care miºcarea curentului necontenit o turburã. Unele se întind larg ca niºte stejari, adãpostind atâtea cuiburi în ramurile lor, altele se lefãiesc ca niºte uriaºi ce dorm, iar cutare trunchiu cãzut, ciudat croit ºi stângaciu, samãnã cu o dihanie d'innaintea potopului, ascunsã în noroiu. Când vîntul trece peste frunzele lor, ele se fac asemenea cu argintul, cu vre-un nor de toamnã, dar odatã cu amurgul se transfoarmã într'o oaste de stafii care s'au coborît sã vegheze asupra locurilor unde tãcerea cloceºte.

E ºi o lume de fãpturi înnaripate, cãci toate felurile de pãsãri se sãlãºluesc în mijlocul acestor bãlþi. Când apele sunt înnalte, poþi strãbate cu luntrea prin umbra pãdurilor înnecate, care în anume timpuri sunt pline de viaþa pãsãrilor ce-ºi clãdesc cuiburile: raþe sãlbatece ºi pescãruºi, cocori suri, albi ºi bruni; pãsãrele cu pene scumpe, solemni vulturi tãcuþi ºi pãsãri de pradã de toate felurile. Babiþe stângace, cu mersul încet, se cuibãresc în nãmol alãturi cu lebede sãlbatece, care la lãsarea serii plutesc din aripi încete de-asupra bolþilor, aducând înnapoi în minte basmele lui Andersen.

Lunecând din aceste canaluri nesfârºite în umbra plinã de tainã a pãdurilor înnomolite, adesea am tulburat pacea acestor colonii înnaripate. Cea dintâiu detunãturã a puºtii vânãtorului face sã se ridice pãsãrile cu miile din cuiburile lor, umplând vãzduhul cu bãtaia aripilor ºi fricosul sunet al þipetelor ce scot. Atmosfera întreagã se face vie de pe urma bietelor fiinþe înspãimântate care se învârt ºi se sucesc pe sus, fugând încoace ºi încolo în spaimã fãrã nume, - lume a tãcerii al cãrii sfânt farmec a fost sfãrâmat pe neaºteptate de apropierea omului.

Canalurile mãrgenite de sãlcii duc, precum am mai spus, spre întinse lacuri acoperite în parte de papurã ºi de nuferi, iar în parte, fiind aºa de întinse, asemenea cu Marea.

Razelmul este cel mai larg din aceste lacuri: când vântul din cutare parte suflã, faþa lui este aºa de asprã, încât luntrile mai mici nu îndrãznesc sã-i înfrunte valurile. În toate apele acestea pescarii au pradã bogatã. Pe alocurea Statul a organizat pescãrii cu cele mai bune rezultate, pe lângã aceea cã peºtele este nepreþuit ca hranã pentru sãraci.

În cea mai mare parte, pescarii sunt Lipoveni, Ruºi dintr'o anume sectã. Molâi uriaºi cu pãrul bãlan, au un tip care nu se schimbã niciodatã; pretutindeni îi cunoºti uºor dupã ochii lor albaºtri, dupã bãrbile lor în floarea mierii ºi dupã cãmãºile lor roºii care se vãd pretutindeni fluturând ca niºte maci gigantici în luntrile lor negre cu fundul lat.

Îmi mai aduc aminte de o primire minunat de pitorescã undeva, prin aceste pãrþi pline de vis ale Dunãrii.

Iahtul nostru se oprise odatã cu seara în paºnicele ape largi ca ale unui lac. Soarele se apropia de margenea zãrii; departe un rând albãstriu de muncele mãrgenia cerul; o moscheie albã ca zãpada, cu sprintenu-i turn sârguindu-se cãtrã ceruiri, se rãzima de fondul tabloului ca duhul unei clãdiri; enigmaticã ºi plinã de tainã ca o rugãciune în liniºtea serii.

Cu miile þeranii vâsliserã în luntrile lor ca sã ne întâmpine. Râul pãrea viu de atâta lume! ªi, cum þeranii se îmbrãcaserã în colorile cele mai vii, apa sãmãna cu o grãdinã de flori enorme

pagina 210

care se strângeau cu toatele spre acelaºi punct.

Era un vuiet de glasuri, o fluturare de luminoase nãframe, strigãte de bucurie ºi zgomot ºi un zumzet al aþâþãrii sufleteºti.

Luntrile erau vesel împodobite cu flori, unele dintre care cãzuserã în apã, ºi aceasta le ducea înnainte pe valurile ei, tãcut, hoþeºte.

Iahtul nostru se oprise; mãrunta flotã de luntri se grãmãdi spre noi, plinã de bãrbaþi, de femei ºi de copii de felurite neamuri, dar mai ales Lipoveni, ale cãror femei poartã cele mai strãlucitoare cituri pe care le-au þesut vre-o datã rãzboaiele.

Asupra acestei priveliºti pline de atâta coloare, de voie bunã ºi de bucurie se întindea puternicul aur al soarelui apuind, care lumina toate cu o strãlucire aproape de spaimã, în puterea ei. Pe urmã, deodatã, din toatã aceastã fluturare, miºcare, îmbulzire, o luntre se desfãcu, având la cârmã în picioare o figurã curioasã. Înnalt, într'un lung veºmânt negru, un om cu crucea în mânã, un om cu pãrul lung, care strãlucia ca un metal brunat în lumina ce pieria. O uimitoare figurã care ar fi putut sã iasã dintr'o legendã, - o figurã care se þinea de Cartea sfinþilor.

Pe apã el plutia cãtrã noi în luntrea lui cu fundul lat, ºi lumina pãrea cã l-a ales pe dânsul anume, oprindu-se cu dragoste asupra lui; tot mai aproape venia, þiind sus crucea care strãlucia ºi scânteia ca un juvaier magic în mâna lui.

Aceastã ciudatã fiinþã atinse iahtul nostru: el nu vorbia vre-o limbã ce am fi putut înþelege, dar îmi întinse crucea sã o sãrutãm, binecuvântându-ne întru aceasta cu dulci cuvinte ruseºti. Crucea nu mai sãmãna acum sã fie un strãlucitor juvaier, dar ºi de aproape pãrul acestui om era minunat; în valuri mari i se desfãºura pe umeri o bogãþie de aur lucios: nici înnainte, nici pe urmã n'am mai vãzut plete cu atâta strãlucire în ele.

Ori încotro se ducea, mergeau cu dânsul doi þerani în cãmãºi roºii, cântând fiecare imnuri; adânci ºi sonore li erau glasurile, ridicându-se solemn spre ceruri. Unul ducea o cãþuie pe care o miºca încoace ºi încolo, cellalt apãsa pe inimã o Biblie, o Biblie cu paftale de argint...

Soarele scãdea pe încetul, umbrele celor trei ciudaþi oaspeþi se întindeau lungi ºi negre cum e cerneala de-alungul copertei. Pe amândouã malurile râului, ca niºte strãji uriaºe, sãlciile sure-verzii stãteau de pazã..

Din iahtul nostru am fãcut multe incursii, ºi acolo am adunat neºterse priveliºti, pe care niciodatã nu le voiu uita.

Supt copaci, unde umbra era mai deasã, unde taina plutia, ca un lucru de faþã pe care-l simþi, dar nu-l vezi, creºteau ciudate flori, înnalte, de o coloare ca a soarelui; din sumbre adâncimi þiºniau stele de aur tinzând lacome cãtre lumina care cu scumpãtate se strecura prin ramuri. O lume fermecatã, o lume de tãcere, în care frumuseþa domnia singurã, aproape de temut, în pacea ei aþipitã.

Nesfârºite erau aceste pãduri de sãlcii în apã, cãci ceasuri întregi luntrea mea luneca prin umbra care pãrea veºnicã; cântecul pãsãrilor plutia cu mine, amestecându-se cu muzica din ºoapta frunzelor, ºi pretutindeni, în apã, aceste înalte flori galbene, þiºnind în cete, - florile lor pline de luminã, pe când rãdãcinile zãceau tocmai în fund, ascunse în nomol.

Pe urmã luntrea-mi întra în lacuri largi, din cea mai adâncã umbrã într'o aºa de mare strãlucire, încât era aproape o durere pentru ochii, în vaste întinderi de apã, tãiate ici ºi colo de înguste limbi de uscat, în care arbori uriaºi se înrãdãcinaserã, ºi aceºti arbori erau locuinþa regalilor vulturi cu aripile roºietece, cari-ºi puseserã scaun în ramurile cele mai înnalte, tãcuþi domni ai vãzduhului ºi spaþiului.

Aceºti singurateci monarhi ai lumilor de apã mã fermecau mai mult decât toate; ceasuri întregi aº fi putut sã mã uit la dânºii, marea lor austeritate þinându mã supt un farmec uriaº

Era ceva în zborul lor, ceva în felul cum îºi destindeau aripile mari, lãsând sã-i ducã aierul fãrã vre-o silinþã sau miºcare din partea lor, care-mi pãrea mie însãºi întruparea graþiei, puterii ºi maiestãþii unite, - fiind aºa de tãcut, aºa de uºor, aºa de extraordinar de puternic.

Îmi aduc aminte cã am vãzut o pãreche dintre aceºti Voevozi înnaripaþi, al cãror cuib atârna ca un colþ de umbrã adâncã între cele mai înnalte ramuri ale unui copac uriaº. Copacul acela era pe moarte; stãtea fãrã frunze, un schelet înnãlbit de ploi, întinzându-ºi fantasticele braþe pe albastrul bolþii, pe când rãsfrângerea lui îl crea din nou în ape ca un al doilea trunchiu, crescând cu, vârful în jos. De jur împrejur apã, numai apã: ºuviþa de uscat pe care stãtea copacul cel bãtrân era aºa de ingustã, încât de departe nu se mai vedea cte loc:

Tulburatã de apropierea noastrã pe neaºteptate, pãrechea înnaripatã se ridicase din cuib ºi tãia cercuri largi de jur-împrejurul copacului prãpãdit, dar fãrã grabã ori vre-un semn de fricã în afarã. Miºcãrile lor rãmâneau pline de maiestate, ºi totodatã era în ei ceva blând ºi catifelat, ceva mãreþ de calm, ceva care se þinea de înnãlþimile veºnice ori de zãrile fãrã hotare în care frica n'are înþeles ºi vremea nu se mai socoteºte.

Cum luneca luntrea mea, vãzuiu cele douã mari pãsãri aºezându-se pe capãtul cel mai depãrtat al unei crengi uscate, ºi liniºtea lor se fãcu de odatã asemenea cu liniºtea statuilor; douã figuri heraldice de maiestate, turnate în bronz. Într'o nemiºcare desãvârºitã tronau, privind fix zarea cu ochii lor fãrã clipire, capetele amândouã întoarse spre acelaºi punct, — fãpturi mãreþe ale singurãtãþii, în mândrã tãcere plinã de veghe, regali pustnici ai sãlbãtãciei...

Pe alte înguste limbi de uscat, cruþate de nãvala apelor, am vãzut cete de vite sure care pãreau a cãlãtori pe faþa apelor una dupã alta, pretutindeni urmate de rãsfrângerea lor, care mergea pe acelaºi drum, ceatã de stafii la picioarele lor. Nedeprinse cu nãvala omului, îºi ridicau capetele sã ne priveascã trecând, pe când soarele smulgea scântei din imensele lor coarne, larg desfãºurate.

Am vãzut ostroave verzi, acoperite cu sãlcii pe care le tãiau întinderi de iarbã îmbielºugatã, din care ciobani slabi, nepieptãnaþi, îºi mânau turmele, îmbrãcaþi ei înºii în cojoace mari, cari-i fãceau sã samene cu oile pe care le pãziau; fiinþe omeneºti pe jumãtate sãlbatece, ai cãror ochi nu pãreau sã vadã decât depãrtãrile la care se tot uitã veºnic, fiinþe posomorâte, tãcute, cãrora nici de frig nu li pasã, nici de cãldurã.

Stând drepþi ca statuile, cu mânile amândouã încruciºate pe capãtul toiegelor înnalte, ei se uitau lung fãrã mirare sau curiositate la strãinii cari dãduserã busna într'o singurãtate ai cãrii stãpâni erau singuri ei.

Uimitor de ursuzi erau aceºti ciobani, cu faþa tãbãcitã de intimperii, cu pletele încâlcite supt largile pãlãrii de pâslã, abia binevoind sã rãspundã dacã-i întrebai, de pãreau sã fi pierdut ºi pofta ºi puterea de a vorbi.

Oile erau mai prietenoase decât paznicii lor; se întâmpla adesea cã, având încredere în gândul mieu bun, ele îmi prindeau iarba din mânã, pe când omul sãlbãtãciilor se uita lung — ursluz, anost ºi botos, — neschimbându-ºi niciodatã atitudinea, þapãn de parcã ar fi crescut din pãmânt.

Noaptea, ciobanii aceºtia se strâng în jurul luminii focurilor. De departe am vãzut umbra feþelor lor trecând încoace ºi încolo înnaintea flãcãrilor. Bucãþi de cântece melancolice, grele de dor, plutiau asupra apelor spre locul unde stãteam, pe bord, ºi-mi umpleau sufletul de o dorinþã grea de purtat, cãtre o viaþã mai liberã ºi mai simplã; iar privighetorile rãspundeau din toate pãrþile cu triumfãtoarele lor glasuri pline de iubire, ridicându-se sus, tot mai sus, pânã rãsuna vãzduhul de cântecul lor.

Noaptea parcã-ºi þinea suflarea sã asculte, ºi stelele tremurau sus, unde nu le atinge nimeni, minunându-se de acea notã stranie de dor nestins care se luptã în tot ceia ce cântã pãmântul!

Altã bucurie pentru mine erau nuferii cari creºteau cu miile în aceste lacuri uitate de lume. Flori de basm, albe, fãrã patã ºi tainice, deschideau stelele lor mari înmiit întru veºnica închinare a soarelui. Dar, în zilele nouroase, ei rãmâneau strânºi, închiºi, plini de ciudã, nevãdind nimic din frumuseþa lor norilor cari ascundeau de la dânºii lumina cea mare de care doriau.

Noaptea, pe lunã plinã, nici nu-i vedeai.

Soarele fiind acela pe care-l iubiau, ei nu voiau sã-ºi dea farmecul în braþele vre-unei alte lumini, ascunzând auster petalele lor ca zãpada într'un snop verde, de se fãceau una cu frunzele late pe care plutesc.

ªi-i gãsiam pretutindeni, ca niºte grãdini de farmec fãcute de Firea singurã: între trestii tãcute ºi tãinuite, locuri de desãvârºire ca în vis, pe care le cuprindeam numai într'o clipã ce zbura ºi apoi pieriau, dupã ce fãcuserã sã pãtrundã în sufletul mieu vedenii nouã de frumuseþã ºi pace, pe care zgomotul ºi ostenelile oamenilor nu le pot turbura.

***

Adesea pãrãsiam iahtul nostru pentru lungi excursii înlãuntrul þerii, trecând prin sate cu totul necunoscute, cu nume care-mi atrãgeau urechea prin neobiºnuitul lor sunet turcesc: Anadolchioiu, Casapchioiu, Sofuliar, Caramnrat, Bairam Dede ºi aºa mai departe, - ca sã cercetãm departe de cale mãnãstiri în care cãlugãriþe ºi cãlugãri trãiau în singuratecã despãrþire de lume.

ªi în aceste þinuturi, altfel fãrã viaþã, asemenea obºti sfinþite gãsiau mijlocul de a-ºi alege locuri în care toatã frumuseþa þerii pãrea sã se fi adunat, fãcând din aceste lãcaºuri de închinãciune mici ostroave de verdeaþã ºi umbrã.

Nu se poate spune bucuria ºi vioiciunea cu care eram întâmpinaþi la sosirea neaºteptatã la vre-una din aceste mãnãstiri.

Din toate pãrþile, ca pãsãri negre, maicile alergau pãrãsindu-ºi cãsuþele, clopotele erau puse în miºcare, flori se culegeau ºi, cu multe dovezi de mulþãmire, cu mult zgomot ºi cu deosebitã ceremonie eram duºi îndatã la bisericã, unde se aprindeau lumânãrile, ºi bâzâitul nesfârºit al cântãrilor începeau în cinstea noastrã, monotone melodii nasale îngânate în colþuri întunecate de cãlugãriþele însãºi.

Îmi aduc aminte de primirea într'o mãnãstire care poartã numele straniu de Cilic-Dere ºi unde maicile românce ºi rusoaice trãiesc alãturi. Un loc hãt departe, la care am ajuns dupã un drum lung pe întortochiate ºosele prãfoase, prin multe sate de-a lungul lacurilor ºi mlaºtinilor,—loc plin de umbrã în scorbura unui deal.

În timpuri de primãvarã, revãrsãrile de apã nimiciserã multe din mãruntele locuinþe ale sfintelor femei, ºi în mijlocul vuietului de triste tânguiri am fost duºi

pagina 220

noi la locul dezastrului, unde cãsuþele joase se prefãcuserã, în grãmezi de dãrâmãturi risipite. Grãdiniþe voioase înfloriau totuºi de jur împrejur, încercând sã acopere cu colorile lor tristele ruine.

Maicile îºi frângeau mâinile, lãmurind vorbãreþ nenorocirea lor, dar bucuria sosirii noastre era balsam pentru nãcazul lor, cãci necontenit îºi întrerupeau tânguirile cu cuvinte de extaticã mulþãmire. Aceastã visitã neaºteptatã era aproape plata suferinþilor de mai înnainte!

Am fost duºi astfel cu solemnitate la o mare bisericã nouã de piatrã, care stãtea singuratecã îtrtr'o mãreþie cam rãzleaþã. O greoaie clãdire înnãlþatã pe un povârniº gol de deal ºi ziditã în aºa chip încât supt lãcaºul de de-asupra era al doilea, ca în formã de criptã, dar mai larg ºi mai îanalt. Nu pot sã-mi aduc aminte de ce s'a cheltuit atâta grijã pentru o bisericã într'un loc aºa de depãrtat. Pentru mine aceastã impunãtoare clãdire nu prea avea farmec: prea era nouã ºi avea înfãþiºarea unui îmbulzitor pe care nu 1-a primit încã tot ce-1 încunjurã. Cãlugãriþele erau însã mândre de ce mare li era biserica, de ºi se plân

geau cã n'au fonduri cu care sã complecteze ºi interiorul.

Mult mai dragã-mi era bisericuþa la care am fost întâiu; un paraclis de lemn, de o clãdire primitivã, lunguieþ, jos, cu un coperiº greoiu ºi cu cupole, vãpsite în verde aprins peste tot, iar înlãuntru prea mult împodobit cu icoane indignãtor de crude în colori, cãci maicile ele însele fãcuserã acele chipuri sfinte. ca unele ce aºezaserã o ºcoalã în cuprinsul mãnãstirii.

Trebuie sã recunosc cã nu era frumuseþã adevãratã în acest lãcaº, dar era ceva drãguþ în silinþile cam barbare de împodobire. O întreagã oaste de sfinþi de treabã erau aici ca la ei acasã; cei în deosebi veneraþi purtau vesele podoabe de flori ºi de perdeluþe de horbotã ori beteala pe care o pun pe cap miresele peste vãlul de cununie ºi pe care o dãruiesc apoi sfântului la care þin mai mult.

Din colþuri de întunerec aceste chipuri zugrãvite se uitau la mine pãtrunzãtor. Fãrã zgomot, ca niºte umbre negre, cãlugãriþele se tot purtau, aprinzând lungi fãclii supþiri înnaintea sfintelor moaºte, pe când unele din surori bondãniau monoton cântãrile lor fãrã sfârºit.

O doamnã venerabilã era stariþa: o Rusoaicã, vorbind limba noastrã curgãtor, dar cu dulci intonaþii slave care-i sunt strãine. Caucul ei sãmâna cu acela pe care-1 poartã cãlugãriþele la noi, dar de o croialã mai potrivitã; un lung vãl negru se lãsa din el pânã jos la pãmânt. Naltã ºi supþire, avea miºcãri demne, plecându-se când ni vorbia ºi fãcând evlavioase cruci de câte ori rostia numele noastre.

Printr'o grãdinã voioasã de aprinse flori de toamnã, ea ne duse la locuinþa ei albã ca zãpada, unde o cãmãruþã þapãnã, fãrã gust, aºtepta sosirea tuturor oaspeþilor, prea rari numai. Aici, cu multe plecãciuni care erau aproape îngenuncheri —, cãlugãriþe, ale cãror picioare lunecau fãrã zgomot, ni-au dat îndãtinatele dulceþi cu apã ºi pe urmã cafeaua care aburia în ceºcuþe, dar, când am spus cã a venit ceasul despãrþirii, protestãri nãcãjite se ridicarã, primitoarele femei încercând mii de chipuri spre a ne opri. Ni s'au adus flori — trandafiri, astre ºi busuioc cu mirosul dulce, lucrãri cu acul, gingaº fãcute, dar în colori

rãu potrivite. Ba ni s'au dãruit ºi scoarþe lucrate de cãlugãriþele înseºi. Dar ceia ce a pus vârful la toate a fost o icoanã cu îngrijire zugrãvitã: Maica Domnului pe un fond de aur, într'un veºmânt albastru ca Marea; straºnic de mari îi erau ochii, cari se uitau la mine ca ºi cum cu durere s'ar fi îuspãimântat cã e supusã astfel criticei celor de pe pãmânt.

Astfel bogat împovãraþi am cãpãtat voie în sfârºit sã plecãm, întovãrãºiþi de atâtea binecuvântãri, femeile în rochii negre aºezându-se în rând lung ca sã ni spuie rãmas bun. Pe urmã o pornirãm înnapoi, pe lungile drumuri prãfoase, spre iahtul nostru de pe Dunãre.

Ori pe unde treceam, þeranii îºi împodobiserã porþile ºi uºorii, precum ºi carãle, podurile de lemn, luntrile ºi pânã ºi stâlpii de telegraf cu mãnunche uriaºe de crãiþe galbene, aºa de strãlucitoare ca soarele: încã de departe coloarea lor triumfãtoare prindea ochii.

N'am vãzut niciodatã o împodobire þerãneascã mai desãvârºitã, fãrã ca oamenii sã fi avut conºtiinþa lucrului; ei fãcuserã ce puteau mai bine, nedându-ºi

samã cã putea fi aºa de drãguþ ceia ce îndepliniserã cele mai mari silinþi ale lor. Din când în când ni opriau vechiculul ca sã înfãþiºeze buchete luminoase, pline de mireasma grãdiniþelor din jurul caselor mãrunte. Odatã ni' s'a pus cu sila în mâni o grãmadã de fioarea-soarelui de un fel deosebit, foarte mare ºi grea, ca niºte crisanteme uriaºe, care ar fi crescut anume pentru vre-o expoziþie; ca niºte largi discuri de luminã, mi- au stat pe genunchi tot timpul pânã m'am întors acasã.

Soarele apunea — ceasul care mi-e mai drag, — ºi când ajunserãm la luntrea noastrã; apa era roºie ca un lac de sânge.

Apoi iahtul ne-a dus înnainte în amurg, trecând pe lângã bãnci de nisip argintii-verzi de sãlcii ; ghiolcãind se miºca apa, ºi de pe amândouã malurile glas de privighetoare ne întovãrãºia cum înnaintam prin noapte ºi întunerec, în tãcere ºi pace...

De aceastã Dunãre mi-a fost drag mie...

IX.

Dupã ce v'am dus la acea depãrtatã mãnãstire din Dobrogea, vederea altei rnãnãstiri se ridicã iresistibilã înnaintea

ochilor miei, o mãnãstire de o rarã frumuseþã într'o parte cu totul deosebitã a þerii.

In cel d'intâiu volum din «Þara mea», am descris atâtea din aceste sfinte lãcaºuri de închinare, aºa încât n'aº voi sã obosesc urechile repetând, dar un dor pe care nu-1 pot birui mã târãºte spre vãile Vâlcii. Din toate þinuturile frumoase ale pãmântului nostru, acesta e cel mai scump sufletului mieu de acum.

Icoana pe care stau sã o zugrãvesc este cea mai plãcutã ºi în acelaºi timp cea mai ciudatã pe care au vâzut-o ochu miei; mã tem cã vorbele nu-mi vor fi în stare a reproduce farmecul ei.

In aceste pãrþi de muscele ale Vâlcii, omul ºi Natura au lucrat mânã în mânã, cu o unire rarã. Aºa de depãrtate sunt aceste paºnice locuri de vârtejul vieþii de astãzi, încât prefaceri prozaice n'au strãbãtut încã pentru a- i distruge frumuseþa; farmecul i-a rãmas neatins: de aceia a pãstrat ceva din zilele de odinioarã.

Bisericile ce se gãsesc pretutindeni în aceste vãi pãduroase sunt zidiri din cea mai bunã epocã, atunci când aproape

inconºtient fiecare linie pe care o înfãptuia omul era o linie de frumuseþã. Pânã ºi cel mai mãrunt paraclis are proporþii de care þi-e drag; une ori aºa de ciudate ºi neaºteptate sunt formele zidirii, de stai înnaintea ei uimit minunându-te de ce oamenii din zilele noastre nu mai pot face comori de clãdiri aºa de desãvârºite.

Era poate în vremurile acelea credinþa cu mult mai mare? Mai simplã era inima? ªi inspiraþia mai strâns legatã cu rugãciunea? Ori- care ar fi lãmurirea, arhitecþii din zilele noastre au pierdut acea artã, acea artã inconºtientã, umplând ºi lãcaºul cel mai umil de o frumuseþã care înnalþã sufletul cãtre Dumnezeu.

Din fericire este acuma o puternicã miºcare în þara noastrã pentru a ne întoarce înnapoi la acele forme depãrtate, o miºcare pe care o îndemn cu vorba ºi cu fapta: Ce e frumos nu trebuie sã moarã! Naturalismul vrâstei noastre nu trebuie îngãduit sã-l calce în picioare! Ca într'o oazã de odihnã trebuie sã se poatã întoarce sufletul nostru chinuit dela munca ºi zbuciumul lui la aceste vedenii care-l împrospãteazã.

Un vis de drãgãlãºie paºnicã sunt pãrþile acestea ale Vâlcii, spre care nu mã pot opri- niciodatã de a mã întoarce, precum cãlãtorul se întoarce la un izvor de rãcorire din care a apucat sã bea.

Aici þeranii ºi-au pãstrat veºmântul lor îndãtinat; fetele tot mai lucreazã iile pe care la cãsãtorie le vor duce în casele lor cele nouã, ºi care vor trece apoi la fete ºi la fetele fetelor, comori care se þin de casã de-a lungul mai multor generaþii, cât de umilã sã fie casa aceia.

Plini de demnitate sunt þeranii aceia; cel mai sãrac chiar nu ºtie ce înseamnã a cerºi.

Par sã-ºi fi gãsit mulþãmirea în sãtucenele lor cuibãrite supt copacii umbroºi, pe povârniºul muncelelor împãdurite. Casele sunt adesea foarte împrãºtiate, ºi vezi une ori cãsuþe cucuiate într'o singuratecã atitudine pitorescã pe margenile codrului, pe malul râului ce spumegã sau pe alocuri pierdute pe un vârf de deal, ca o oaie care ºi-a pierdut turma.

Cele mai încãlate sunt acoperite cu ºindilã argintie-surã, dar cele mai umile sunt covârºite de uriaºele acoperiºuri de

paie, aproape mai înnalte decât clãdirea ea însãºi.

Acestea îmi plac mie mai mult; sunt atât de nespus de mãrunte ºi primitive, încât îmi aduc aminte de poveºtile de zine din copilãria mea, ºi totdeauna mã aºtept sã vãd vre o bizarã vrãjitoare bãtrânã deschizând uºa ca sã între cu mânã straºinã asupra ochilor în lumina soarelui...

Neobosiþi ºi fãrã grabã þeranii costelivi îºi cautã de lucru în tãcere; feþele li sunt rãbdãtoare, miºcãrile pline de o demnitate de care nu-ºi dau samã. Femeile care stau torcând pe prag se ridicã la trecerea ta: drepte ºi fãrã un cuvânt, ele stau acoperindu-ºi buzele obosite cu mâna, nobile figuri de smeritã muncã, mame ale multor copii, purtându-ºi fãrã plângere greaua soartã.

Une ori, gâcind cine sunt eu, aceste femei îngenunchiau înnaintea pragului, închinându-se cu fruntea pânã la praful drumului, fãrã îndoialã o rãmãºiþã a obiceiurilor rãsãritene ori a zilelor când; trup ºi suflet, omul era în stãpânirea bogaþilor þerii.

Aceste gesturi umile m'au deconcer

tat totdeauna; totdeauna doriam sã întind pare- cã mâna ºi sã le ridic de jos, pãrându-mi-se cã e greu sã laºi a fi tratatã ca un fel de divinitate care s'a coborât pe pãmânt!

Aº tot povesti despre aceste vãi ºi despre locuitorii lor, despre cãsuþele albe lângã biserici ºi lângã pãdurile umbroase, despre înnaltele ferege care cresc pe acolo ºi despre florile care se învãlmãºesc nebune pe câmp; aºa de neobiºnuit de dragi au fost inimii mele, încât îmi trebuie o silinþã uriaºã pentru a-mi da samã cã nu mai pot rãsbate la dânsele acum !

Când aveam nevoie de odihnã ºi de recreaþie, totdeauna într'acolo se ducea dela sine piciorul mieu.

Ba alesesem chiar un loc pe margenea unei pãduri de fagi, unde ferega creºte cât statul omului, lângã o mânãstire cu zidurile albe ca aripa de înger, un loc în care cândva nãdãjduiesc sã fiu aºezatã întru odihnã, cãci mi se tot pare cã somnul ar fi dulce supt aceºti arbori: dintre orice locuri ale þerii, este acela care-mi e mai drag.

Intâmplãri crude au rupt dela noi acest loc, dar simt cã va veni ziua când

mã voiu întoarce.... Nu se poate sã nu calc din nou în umbra codrilor acelora!

Dar astãzi n'am de gând sã descriu Hurezul, mânãstirea aceasta mai iubitã de cât toate, cãci aiurea am mai vorbit de dânsa ; astãzi, în ciuda dorului care-mi umple sufletul la gândul ei, nu mã voiu opri sã întru în sfântul cuprins, nu mã voiu sui pe cãrarea dintre brazi care duce la poarta de întrare; ca una care am fost scoasã din raiu, voiu trece pe lângã înnaltele ziduri tãcute cu un suspin...

Vreau sã vã ieau astãzi cu mine la mãnãstirea Polovraci. Nu e departe de frumosul Hurez cu înnaltele ziduri albe, dar se ascunde în altã vale, la capãtul unui podiº ridicat, largã desfãºurare de loc drept care se sfârºeºte de odatã într'un ºir de munþi ridicându- se ca o apãrare clãditã de mânile uriaºilor.

Un drum plãcut duce acolo. Trecând peste deal ºi vale, el strãbate minunate pãduri de fag, pline de ferege ºi de clopoþei de pãdure, cari-ºi pleacã fragedele capete în suflarea uºoarã a vântului.

Bãtrâne cruci de lemn mãrgenesc

calea; ciudate la fãpturã ºi de înnãlþime deosebitã, ele sunt împodobite cu strãlucitoare icoane pe care vremea ce trece, rãpede le ºterge. Singuratece ºi bãtute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i veche povestea clãdirii ei, pe care nu o împãrtãºeºte acelor cari grabnic trec pe lângã dânsa. Dar vântul, el îi ºtie înþelesul, vântul, ploaia ºi viscolul, care, dupã ce li au smuls tainele, adesea le trântesc fãrã milã la pãmânt, unde zac apoi cu faþa în jos, neajutate, ca niºte ostaºi cãzuþi, pe cari nimeni n'a alergat sã-i ridice.

Mi-e drag de aceste cruci bãtrâne, miºcãtoare icoane, care înseamnã în deosebi înfãþiºarea þerii noastre: ele îmi revarsã în suflet o stranie simþire de reverenþã, pentru cã inimile care le-au pus aici trebuie sã fi fost inimi credincioase, având vre-un pãcat care sã li se ºteargã, vre-o fiinþã iubitã pentru care sã plângã, ori vre-un drumeþ plecat departe, pe care cu gândul sã-1 ocroteascã...

Multe inimi credincioase trebuie sã se fi purtat de-a lungul drumurilor Vâlcii, cãci pe fiecare din ele întâlneºti aceste cruci, stând ca niºte strãmoºi obosiþi ale

cãror nume au fost uitate de generaþiile de acuma.

Nicio aºezare nu poate fî mai plãcutã decât a Polovracilor. Mãnãstioara veche e cuibãritã chiar la picioarele munþilor ca o pasãre uriaºã ascunsã între pomi. ªi aici, ca ºi la Hurez, zidurile sunt înnalte ºi albe, dar clãdirea e mai sãracã, mai umilã, de ºi biserica în cuprinsul ei nu e în nicio privinþã mai puþin frumoasã: forma ºi stilul sunt tot aºa de perfecte, zugrãveala tot aºa de potrivitã ºi de bogatã.

Aici, în locul brazilor întunecaþi, o cãrare de cireºi ce duce la clopotniþa pe supt care treci: o întrare joasã boltitã, în curtea din lãuntru.

Ultima datã când am fost acolo, cireºii erau în floare, ºi atât de des înfloriserã, încât pomii pãreau cã se pleacã supt o povarã de zapadã. O adevãratã armonie în alb: flori albe, ziduri albe încunjurând o bisericã albã ca laptele; deasupra capului largi nouri albi plutind pe boltã, subt picioare un covor alb de clopoþei, ºi, strecurându-mi privirea prin uºa bisericii, zãriam înlãuntrul lãcaºului o ceatã de þerani

în albe veºminte, stând în deosebite atitudini ale închinãrii. Umbra-i înfãºura, dar îmbrãcãmintea albã a bãrbaþilor ºi maramele albe de pe capul femeilor rãsãriau ca niºte pete largi de luminã.

Nimeni nu-mi aºtepta sosirea. Aºa încât am putut sã mã strecor nevãzutã în bisericã, ºi atunci am fost marturã a ciudatei priveliºti pe care stau sã v'o spun.

Era o zi de serbãtoare; ºi se fãcea un fel de slujbã, pe care, la început, mulþimea mã împiedeca sã o vãd. Þeranii erau în haine de Duminecã, bãrbaþi ºi femei, purtând asprele veºminte de lânã albã care deosebesc Þinutul: maramele de pe capul femeilor erau tot aºa de fãrã patã ca ºi zãpada cãzutã de curând.

Biserica este una din cele mai drãguþe pe care le ºtiu. Niºte proporþii desãvârºite; frescele ei veºtejite de vreme n'au fost pângãrite prin vre-o încercare de prefacere ºi, cu toate cã sunt crãpate ºi ºterse pe alocuri, se aflã, de alminteri, în stare bunã; de o coloare cumpãtatã, ele se desfac pe un întunecat fond de albastru; tâmpla înnaltã care ascunde altarul e un model de

sãpãturã, cu scumpãtate auritã, în care se prind preþioase icoane vechi de sfinþi, deasupra cãrora în vârf se ridicã o cruce mare zugrãvitã, de o formã aleasã, pe jumãtate încunjuratã de umbrã. Tocmai sus, o boltã largã, din care uriaºul chip al lui Hristos pe fond de aur priveºte, într'o înfãþiºare de demnitate blândã, dar cu neputinþã de atins, mâna lui fiind ridicatã într'o veºnicã miºcare a binecuvântãrii.

Pe pãreþi, în dosul catapetesmei, un alaiu de sfinþi ºi de mucenici rãsar încet din umbrã, chipuri de schivnici slabi, cari se adunã lângã jeþul Maicei Domnului. Feþele lor sunt îngãlbenite, dar aureolele fãrã numãr li fac un strãlucitor fond de aur. Numai chipurile din faþã sunt întregi; ceilalþi din mulþime sunt indicaþi numai prin acele cercuri luminoase care se ridicã unul asupra altuia ca niºte paºi ducând spre Uumnezeu.

Pe genunchii Maicii Sale stã copilul Isus, þapãn ºi drept, ca un idol micuþ, cu ochii peste mãsurã de mari, într'o melancolicã faþã de coloarea cerii.

Toate figurile ºcolii bizantine au acceste feþe de schivnici fãrã sânge; veº

mintele lor sunt zugrãvite cu o deosebitã grijã ºi acopãr trupurile lor supþiate în falduri cu de- amãnuntul îndoiþi, dar capetele sunt împovãrate peste mãsurã de aureolele pe care veºnic sunt osândiþi sã le poarte ca semn de sfinþitã mãreþie.

Cuvintele nu pot zugrãvi minunata armonie a acestor lãuntruri de biserici pe care veacurile le-au îmblânzit pânã la colori înjumãtãþite, ºi în ziua aceia mulþimea care se adunase înnaintea tâmplei de aur dela Polovraci n'avea nimic din trivialitatea gloatelor care în de obºte se þin de paºii regali, ci era numai o umilã adunãturã de þerani, ale cãror datini aveau în ele însele ceva aproape medieval, potrivindu-se bine cu atmosfera, din alte vremuri, a bisericii.

Câtva timp stãtuiu în dosul mulþimii credincioºilor, sorbind în sufletul mieu farmecul celor ce mã încunjurau. Mulþi dintre þerani þineau fãclii în mânile lor; flacãrile care tremurau încununau lumânãrile, aruncau licãriri palide pe aureolele de aur ale sfinþilor ºi dãdeau o înfãþiºare eteratã feþelor multe, care erau îndreptate

toate în aceiaºi parte, spre ceva care dela început nu putea fi vãzut.

Rãzbãtând prin mulþime, pe scãrile altarului am zãrit o femeie stând pe un pat portativ: o femeie cu faþa de stafie, galbenã ca pergamentul, o femeie tânãrã cu un aºa de slãbit trup, de pãrea un leº toatã viaþa semãna sã i se fi strâns în ochi, — cari, mari ºi plini de vedenii, se uitau speriaþi la preot, pe când aceasta rostia încet asupra ei rugãciuni.

Preotul era aproape un uriaº, cu un patrafir lung fluturând pe veºmântul roºu cu flori de aur. Iºi depãrtase patrafirul cusut cu fir pentru a-l pune asupra capului femeii, ºi greutatea stofei era aºa de mare, de pãrea cã zdrobeºte trupul fraged.

Câteva bãtrâne în veºminte albe îngenunchiaserã lângã dânsa, boscorodind rugãciuni cu ascuþite glasuri de plângere, bãtând lespezile cu fruntea ºi aruncându-se adesea asupra trupului nenorocitei în suferinþe, de parcã ar fi vrut sã smulgã dela dânsa boala cea crudã care, în afarã de lumina ochilor, o fãcuse asemenea cu morþii...

Un cerc de credincioºi stãtea în jurul

acestui grup straniu, ºi, cu o neliniºte care-i cuprindea cu totul, ei priviau cu luare aminte faþa femeii. In cãmãºi albe, toþi þineau fãclii în mânã; tãcuþi ºi palizi, ºi ei ar fi putut sã fie un sobor de stafii...

Glasul preotului se ridicã mai sus de bocetele femeilor, umplând. biserica de focul lui: ca în zilele Bibliei, pãrea cã porunceºte duhului celui rãu sã pãrãseascã trupul pe care aºa de grozav îl chinuia.

Þinutã ca de un farmec, m'am uitat o bucatã de vreme la aceastã ceremonie neobiºnuitã, apoi, smulgându-mã, am trecut, prin poarta deschisã a bisericii, în lumina soarelui de dincolo, ºi mi s'a pãrut ca ºi cum de odatã m'aº fi trezit dintr'un vis urât...

X.

Vorbind de mãnãstirile noastre, un subiect la care mã tot întorc, cu deosebitã plãcere voiu povesti o scenã, straniu miºcãtoare, a cãrii marturã am fost cândva.

Venisem pentru puþine zile în þinuturile care-mi erau dragi, ºi trãiam într'o ciudatã casã veche asemenea cu un turn, lângã mãnãstirea Hurezului. Cea mai mare

parte din timpul mieu o cheltuiam în sfinþitul cuprins al mãnãstirii, umblând prin vechile ei comori, sorbind în mine farmecul ei strãin de lume, clãdind vis peste vis: dorinþa mea era necontenit aceia de a face cândva pentru mine o casã în acest loc de pace.

Tovarãºa mea statornicã era maica stareþã, o femeie bãtrânã, fãrã învãþãturã, dar isteaþã, care nu cunoscuse niciodatã ce este viaþa în afarã de zidurile mãnãstirii: în copilãrie încã ea fusese crescutã în mijlocul sfintei obºti, înnãlþându-se necontenit pânã la situaþia pe care o avea acuma, — pas cu pas, de-a lungul atâtor ani ºterºi de rãbdare, de uitare de sine ºi de rugãciune. Acuma era numai o bãtrânã obositã, cu un trup slãbit de multele posturi, ºi o faþã de cearã cu ochii stânºi se aprindea de bucurie la venirea mea. Ori încotro mã duceam, umbla dupã mine, atârnându-se de braþul mieu ºi adesea apãsând capu-i cãrunt de umãrul mieu, cu ochii triºti plini de lumina iubirii. Ici colo ea mergea dupã mine cu paºi mãrunþi : nu erau scãri prea grele de suit, nici drum prea lung, nici soare prea fier

binte, dacã numai mâna mea era în mâna ei. Intineria din nou, anii se rostogoliau în urmã, piciorul ei uita toatã oboseala, uimindu-se cât de mult preþuiesc lucrurile îri mijlocul cãrora ea trãise totdeauna, pânã ce deprinderea cu dânsele îi distrusese strãlucirea, ºi le zîmbea cu indulgenþã de câte ori cãdeam în extaz înnaintea lor, scuturându-ºi capul bãtrân cu acea resignaþie pe care o are cine a biruit ºi bucuria ºi nãcazul.

Totuºi iubirea mea pentru frumoasa ei locuinþã o mãgulia: ea prindea limbã, aºa încât încetul cu încetul culegeam de la dânsa, una câte una, amintiri din trecut. De ºi poticnindu- se ºi lipsite de meºteºug, cuvintele ei chemau înnaintea ochilor miei icoane veºtede, icoane ca poveºtile bãtrâne þesute pe tapiþerii pe care anii cari au trecut le-au acoperit cu praf.

Asupra unora din aceste icoane ea se opria îndelung cu iubire, cuvintele ei ajungând mai pline de înþeles, aºa încât aveam trecãtoare vedenii ale acelor zile care nu mai erau, vedenii ca niºte nãprasnice scãpãrãri de luminã într'un gang întunecos a cãrui cheie a ruginit.

Un nume îmi rãsuna necontenit din tot ce povestia: al Mamului, depãrtata mãnãstire în care a fost crescutã.

Amintirile ei despre acest loc erau pline de o frumuseþã care creºtea cu depãrtarea în care se scufundau. Strãlucirea tinereþii se opria încã asupra acestor amintiri ale ei, care nu erau mai puþin vioaie pentrucã ºtearsã fusese tinereþa ei, cãci tinereþa este tinereþã, pune-o unde vrei, într'o grãdinã de palat sau între zidurile mãnãstirii, ºi lumina ei are o strãlucire pe care nici disciplina monasticã nu poate sã o distrugã. Glasul i se fãcea dulce când vorbia de acest loc, ºi atât de ispititoare icoane trezia el, încât mã umpleau de dorinþa de a vedea acest vechiu lãcaº pe care toþi afarã de dânsa pãreau a-l fi uitat.

ªi de-odatã am format planul de a lua cu mine vechea inimã plinã de dor, dând astfel bãtrânei stariþe încã odatã prilejul de a cãlca pe cãrãrile tinereþii sale.

Astfel, într'o dimineaþã de varã plinã de soare, ea a plecat sã caute trecutele glorii dela Mamul.

Poate cã niciodatã pânã atunci femeia aceasta închisã departe de lume nu fusese într'un automobil; depãrtãrile erau pentru dânsa o nebiruitã greutate pe care nici nu gândise sã o poatã supune. Zilele ei erau fixate într'un cerc anumit: aºa hotãrâse Ursita, ºi numai întâmplãri de pominã ar fi putut sã o ducã aiurea!

Dureros de nerãbdãtoare era bãtrâna sã mai vadã odatã ce-i plãcuse; cu aþâþare încordatã, care ar-fi pãrut comicã, sã nu fi fost atâta patimã într'ânsa, stãtea ea în trãsura nãvãlitoare, care în ea însãºi era un lucru mai presus de înþelegerea ei. Cum era cu putinþã sã birui astfel de distanþe; înghiþind leghe dupã leghe într'o singurã zi! Dar aºa de mare-i era neliniºtea de a ajunge odatã la locul visurilor sale, încât cu eroism îºi stãpânia toatã nervozitat; a faþã de iuþeaja neobiºnuitã, ochii þintind zarea cu un dor atât de mare încât se apropia de frica însãºi.

De-a lungul ºesurilor fugiam, prin pãduri umbroase, dincolo de paºnice sate prin atâtea vãi; calea era lungã ºi întortochiatã, mãrgenitã ici ºi colo cu înnalte curþi de lemn, care pãreau aproape jignite

de iuþeala cu care treceam puºcã pe lângã dânsele; bolta era albastrã, pãsãrile cântau, flori de varã umpleau de luminã grãdinile cãsuþelor, — ºi bãtrâna cãlugãriþã se grãbia, se tot grãbia, cãtre adãpostul tinereþii sale!

Nici prin gând sã-mi treacã de ce era sã aflãm la capãtul drumului. Nimeni dintre noi - nu fusese vre odatã la Mamul. Se ºtia doar cã mãnãstirea nu mai era locuitã ºi cã, împreunã cu biserica dela Hurez, biserica de acolo se þinea de cea mai bunã epocã a arhitecturii.

Vãile se tot lãrgiau când coboram de prin muncele; încetul pe încetul peisagiul se prefãcea într'o vedere a câmpurilor mari cât ºesul tot, desfãºurându-se în plinã rodire de varã, vastã priveliºte de bielºug, plinã de aºteptarea seceriºului ce era sã vie. Tot mai largi drumurile, câre se fãceau mai prãfoase ºi mai puþin îngrijite: aierul îºi pierduse limpeziciunea, ºi ne tot aruncam înnainte, înghiþind spaþiul.

Bãtrâna cãlugãriþã se fãcu tãcutã cu totul în . mãsura în care ne apropiam de þinta noastrã; mânile le þinea încleºtate, iar obrazul era aºa de încordat, încât

aproape îþi fãcea rãu sã o vezi ; simþiai cã-i bãtea inima, cã o mare bucurie ºi o fricã mare erau asupra ei...

Apoi, deodatã, în depãrtare, conturul unei biserici ºi, în jurul ei, ziduri, — care ºi de departe aveau înfâþiºare desnãdãjduitã a lucrurilor pãrãsite care cad în ruinã...

In sfârºit ne oprirãm ºi, plini de aºteptare, pãrãsirãm automobilele noastre. Un sentiment de desiluzie s'a strecurat asupra sufletului mieu. Locul unde stãtea biserica era lipsit de farmec, mai ales când îl alãturai cu frumoasa mãnãstire Hurez, de unde venisem. Puþine câmpii neorânduite de porumb pãtau ici colo drumul, împreunã cu înnalte f!oarea soarelui, ale cãror feþe scânteietoare pãreau cã atrag fiecare razã de luminã; drumul mare trecea chiar pe lângã clãdire: nici copaci, nici grãdinã n'o încunjurau, ci numai rãmãºiþele puternicelor ziduri ce se dãrâmau. Floarea soarelui singurã fãcea ce putea ca sã umple de luminã locul.

Mâna bãtrânei cãlugãriþe se strecurase în mâna mea. O simþiiu cum tremurã, ºi piciorul ei se poticni de o grã

madã de moluz, care înnãmolia arcada crãpatã pe supt care treceam. Ne aflam acuma în cuprinsul odinioarã sfinþit, privind de departe la bisericã; în jurul nostru totul era ruinã. Lãcaºul singur stãtea mândru ºi tare, schivnic nobil 1a care de atâþia ani nimeni nu venise.

Fãrã graiu era bãtrâna stareþã, o emoþie neabiºnuitã strângându-i grumazii. Se uifa lung în jurul ei, ochiu-i obosit rãtãcind de la o grãmadã de dãrâmãturi la alta ºi minunându-se nelãmurit ce a putut sã se petreacã. Unde sunt casele de odinioarã? Numai zidurile mari! Unde sunt grãdinile de care-ºi aducea aminte ? Ce se petrecuse? Visa?... Ii erau aºa de întunecaþi ochii, de nu mai putea sã vadã lucrurile care fuseserã odinioarã?

Sunete slabe de nãcaz se strecurau din buzele ei, pe când degtele strângeau convulsiv pe ale mele: cu paºi cari deo datã începuserã a fi ºovãitori, ea mã duse din colþ în colþ, tot aºteptând sã descopere ce venise aºa de departe sã caute.

Nimic! Toatã gloria se dusese! Toatã frumuseþa! Numai pe alocurea zidurile înnalte þinuserã piept vremii ºi neîngrijirii

omului; în altele, tãria lor cãzuse bucãþi ºi zãcea în muºuroaie acoperite cu iarbã, din care rãsãria floarea-soarelui, minunându-se cã e în stare sã priveascã într'un loc aºa de tainic, dar mândrã cã e destul de înnaltã ca sã poatã face o rugãciune acuma în cuprinsul odatã cu atâta grijã pãzit de toþi nãvãlitorii...

Printr'una din spãrturile zidului un dovleac îºi trimisese lugerul uriaº, care coperia pietrele cãzute cu frunze de fantastice dimensiuni; florile în chip de potir erau aurii- galbene; ca un lung ºarpe verde cotorul puternic îºi fãcuse drumul în curte. Uriaºu-i rod încreþit, rotund se întrecea în coloare cu strãlucirea florii soarelui.

Uitând toate celelalte, lãsãiu ca ochiul mieu sã se opreascã o clipã asupra acestei armonii de colori galbene: sufletul mieu era mulþãmit de ce vedeam, cãci pretutindeni, în toate locurile, creºterea unei plante sau flori mã bucurã de mi-e greu s'o spun prin cuvinte. O uºoarã atingere la mâneca mea m'a adus înnapoi spre nãcazul ce era lângã mine.

«Nu-mi pot gãsi casa», murmurã bãtrâna. «Totuºi aici am trãit eu odinioarã!

A fost cu adevãrat aºa de departe în trecut! Era un loc atât de frumos, dar atât de frumos! De ce s'a dãrâmat aºa?»

ªi iarãºi începurãrn de jur îrriprejur plimbarea noastrã pateticã, zãdarnic trudindu- ne sã clãdim din nou trecutul.

Locuinþele odatã drãguþe, vãruite alb, erau lipsite de coperiº, stând pe loc ca niºte schelete ale cãror guri rânjite ar fi uºile; buruieni coperiau toate; ele creºteau înlãuntrul cãmãrilor care erau puse fãrã milã împotriva vãntului ºi a ploii; scai mari fãcuserã sã plesneascã podolele, ºi, din vârful zidurilor crãpate, mici flori galbene ni fãceau din cap în bucuria lor nesocotitã. Nu era nimic mãreþ în aceste ruine, cãci doar ele erau prea de curând ca sã fi cãpãtat vre o demnitate; dãdeau numai dovada jalnicã a unei neînþelegeri patente. Simþiai cã lipsa de privighere, lipsa de dragoste erau rãspunzãtoare pentru aceastã ruinã, cã, aºa rustice cum fuseserã, chiliile maicilor ar fi putut sã rãmâie. Ceva din aceasta o pricepea ºi bãtrâna stareþã, ºi cu atât mai amarã i se fãcea durerea.

«S'a dus cu totul», mormãi ea. Tot

s'a dus! S'a schimbat, s'a stricat! Nu mai e locul ce a fost!...» ªi inima mea simþia cu o înþelegere aproape dureroasã adânca ei desperare.

Acum îmi pãrea rãu cã am adus-o aici, cãci nimicisem vedenii din tinereþele ei, mai ales cã eu însumi m'am temut totdeauna sã mã întorc dupã ani mulþi la locurile care mi-au fost dragi...

Cea din urmã nãdejde a noastrã era acum biserica, ºi, deci, lãsând ruinele tristei lor soarte, ni întoarserãm paºii cãtre bisericã.

Fusese o nobilã clãdire, cu linii ºi proporþii armonioase, de ºi strict însemnatã de neîngrijire; varul era plesnit ºi murdãrit pe alocuri, fereºtile sparte, coperiºurile cu neputinþã de dres — ºi totuºi mândrã ºi trufaºã stãtea ea în mijlocul încunjurimii de dãrâmãturi, ca un monarh bãtrân care a trãit mai mult decât neamul sãu. .

Tot agãþându-se de mâna mea, bãtrâna cãlcã odatã cu mine praful lãcaºului unde atâþia ani în urmã cele dintâiu rugãciuni ale ei se suiserã cãtre Dumnezeu.

Aveam o neliniºte în ce priveºte ceia ce s'ar putea gãsi înlãuntru, temându-mã ca nu cumva noi desiluzii sã copleºeascã smerita tovarãºã de lângã mine.

Ce am gãsit, a fost haosul!

Sfinþita ordine a lucrurilor fusese rãvãºitã; obiectele mari ºi mici erau împrãºtiate într'o neorânduialã fãrã bunã cuviinþã, icoanele cele mai vrednice de închinare fuseserã smulse din cadrele lor ºi, îngrãmãdite în colþuri întunecoase, cu faþa la pãrete ori zãcând în praful podelelor. Uºile care duc la altarul tãinuit erau cãscate, ca ºi cum paºi profanatori nu s'ar fi sfiit nici de Sfânta Sfintelor. Biserica în starea ei de acum pãrea sã fi fost despoiafã de înþelesul ei mistic ºi sã fi fost pusã crud înnaintea ochilor profani, ca viaþa unui om ale cãrui adâncuri mai ascunse au fost de-odatã aruncate ca pradã setei de cunoaºtere a rnulþimii. Un vuiet de mânie mutã pãrea cã se suie din zidurile pãtate, din uºile altarului date în lãturi, chiar din stâlpii de lemn cãrora nimic nu putea sã li rãpeascã demnitatea, columne puternice care þineau sus casa lui Dumnezeu, în ciuda neîngrijirii omului.

Fãrã cuvânt, copleºitã de durere, stareþa sta privind îndelung la acest haos pe care nu era în stare sã-1 desluºeascã. Frângându-ºi mânile, ea spunea într'una: «Dragã; dragã, ce au fãcut!» ºi tot dela capãt: «Ce au facut! ce au fãcut!»

Apoi, de la un capãt la altul al bisericii ea se târa cu piioarele obosite, cu aceiaºi frângere de mâni zãdarnic desperatã, tot cãutând între lucrurile sfinte grãmãdite cine ºtie cum, fãrã ca vre-unul sã fie la locul sãu, ºi la fiecare pas strigãte nouã în cuvinte pe care nãcazul le amesteca împreunã.

N'am mers dupã dânsa, ci m'am tot uitat 1a ea trist, gândindu-mã la nimicnicia visurilor omeneºti, pe când ochi-mi se bucurau de impunãtoarele proporþii a ceia ce a trebuit sã fie cândva o bisericã frumoasã.

Dar încetut cu încetul mi-am dat sama cã bãtrâna mea tovarãºã cautã un lucru anume pe care nu l putea afla, cãci plângerile ei se prefãcuserã într'o tânguire: «unde e? unde e?». Acestea erau cuvintele, ºi iarãºi: «unde e?», repetat în tonuri sfãºietoare.

Luându-i mâna în mâna mea, am întrebat- o ce tot cautã. «Pe sfântul Nicolae», i-a fost rãspunsul. «Era cel mai vrednic de închinare din toþi, ºi tot sfântului Nicolae îi spuneam rugãciunile mele, iar el, fiind cel mai cuminte, le asculta mai bine... Imi era drag, ºi acum nicãiri nui pot afla chipul». ªi tot înnainte mergea cu paºi mãrunþi, cãutându-1 mai departe.

De odatã cãzu în genunchi ºi un ton de extaz pãtrunse prin jãlania ei ; «iatã-l! iatã- l!».

Prosternându se înnaintea unui chip pe care-1 scotocise din cutare unghiu de umbrã, o vãzuiu scoþând nãframa din sân ºi ºtergând cu grije tot praful de pe faþa mult doritã, apoi, ciocãnind pãmântul cu fruntea de trei ori, îºi fãcu mai multe cruci una dupã alta, ºoptind rugãciuni pe care nu le puteam urmãri, ºi, încã odatã bãtându-ºi fruntea de lespezile de jos cu evlavioasã înfocare, ea sãrutã chipul celui mai vrednic de închinare dintre sfinþi.

Fãrã sã ºtie, ea ºi aducea prinosul unei icoane de un adevãrat preþ artistic; aceasta o vãzuiu îndatã ce ajunseiu la locul unde îngenunchiase. Dar pe dânsa

n'o miºcase frumuseþa zugrãvelii, nici chiar fina faþã veche pe fond de aur, nici deilicatele colori ale draperiilor atât de plãcute ochiului, ci aceia ce sãruta era tinereþa ei, speranþele ei ºi, împreunã cu ele, dragile zile de pe vremuri!

Aici, în biserica pãrãsitã, de care alþii nu se îngrijiserã, pentru o clipã bãtrâna se fãcuse din nou tânãrã, tânãrã, pe când cu buze de iubire ea sãruta tot ce fusese odinioarã...

XI.

Rãbdãtori m'aþi urmat în multele mele rãtãciri prin þara dragã mie. V'am dus din ºes la munte, de la munte la Mare, de la larga Dunãre la muncelele Vâlcii, unde am zãbovit în liniºtitele mãnãstiri aºa de scumpe inimii mele, ºi acum simt cã trebuie sã închid aceste pagini, de ºi atâtea vedenii încã plutesc înnaintea ochilor miei. Aº tot scrie necontenit, cãci bogatã ºi plinã de minuni este þara mea pitorescã, poeticã, strãbãtutã de un pãtrunzãtor farmec ºi îndoit de scumpã la acest ceas de restriºte. Dar, ca sã nu vã obosesc, îmi dau sama cã deocamdatã trebuie

sã las condeiul, pãstrând înnãuntrul sufletului mieu alte icoane, pe care poate cã vre-odatã vi le voiu zugrãvi, acum însã nu.

Toate lucrurile de care am vorbit în aceastã carte sunt din acelea de care suntem despãrþiþi acum prin o crudã soartã, dintre acelea unde dorim sã ne'ntoarcem: locuinþa ce a trebuit sã pãrãsim, câmpii în care secerã duºmanul. Þinuturi pe care le-am lãsat în urmã; dar, înnainte de a vã pãrãsi de fapt, vreau sã vorbesc de oraºul care ni-a deschis braþele în rãtãcirea noastrã de drumeþi cari cu jale au plecat de la vetrele lor.

Mult am cerut de la dânsul, dar el a fost mãrinimos ºi ne-a a luat la sânul lui, de ºi mulþi dintre noi nu 1-am þinut în samã în zilele de bielºug ºi pace.

Iaºul! Numele acesta are un sunet deosebit în urechile noastre! Mai ales clipa când primejdii nouã ºi nemai auzite ne privesc în faþã.

Când trebui sã fugim din Bucureºti, Iaºul a fost oraºul unde alergarãm cu toþii, — odatã el însuºi o mândrã cetate de Scaun, care fusese jertfitã gloriei alteia

ºi care de-odatã avu sã adãposteascã pe aceia cari o ignoraserã atâþia ani. Iaºul fãcu tot ce era cu putinþã ca sã ne primeascã, dar puþinele lui mijloace au fost greu încercate !

Iaºul! Oraº de soartã schimbãtoare, oraº scump oricãrii inimi moldoveneºti, odatã centrul îngrijit cu dragoste ºi înfloritor, iar în anii din urmã. foarte neglijat, foarte pãrãsit, trãind numai din amintirile sale, dupã ce plecaserã chiar ºi aceia la cari þinuse mai mult. Numele lui a pãstrat dulceaþa lucrurilor odatã îndrãgite, ca numele unei femei pe vremuri iubite pentru frumuseþa ei, dar pe care anii trecând au dat-o uitãrii cu atâtea altele.

Aºezat pe mai multe dealuri, între verdeaþã ºi grãdini, încunjurat de regiuni roditoare, Iaºul are toate motivele sã fie mândru de situaþia sa pe care multe oraºe i-ar invidia-o. Bisericile lui sunt nenumãrate ºi, vãzut de departe într'un amurg, când ceaþa pluteºte ca un vãl de-asupra neajunsurilor sale, Iaºul pare o cetate fermecatã din mijlocul cãreia turnurile ºi cupolele de multe feluri ale lãcaºurilor

sale se înnalþã ca stafiile gloriilor trecute pe care nimic nu poate sã le ºteargã.

Dar în toate vremurile aºezarea geograficã a Iaºu!ui a fost nenorocitã, ºi de aceia a cunoscut invasia în toate formele ºi, odatã cu invasia, schimbarea ºi dezastrul, focul, foametea ºi teama.

Aºa de felurite au fost fasele soartei sale, aºa de multipli stãpânii cari îºi însemnau drepturi asupra oraºului, urmându-se unul pe altul cu o aºa de ameþitoare rãpeziciune, încât, cetind vechii letopiseþi, mintea se încurcã ºi e greu pentru cel nedeprins sã urmeze o aºa de învãlmãºitã poveste. Dar, stând noi astãzi înnaintea unor împrejurãri mari ºi grozave, nu pot decât sã arunc o privire în urmã, asãmuind ziua de astãzi cu ziua de ieri ºi minunându-mã cum acest oraº nenorocit a fost necontenit supus la toate formele de dezastru. Totuºi el dãinueºte ºi se aflã în viaþã, nesupus de restriºte, ºi nicio prefacere n'a fost în stare sã-l smulgã de la neamul al cãrui este.

Am încercat sã trãiesc în trecutul Iaºului ca sã înþeleg mai bine starea lui,

dar azi, m'ar duce prea departe de ar fi sã-i înºir tot acest trecut.

La întrarea oraºului pe drumul Nicolinii, se aflã o înnaltã cruce de piatrã. Bãtrânã, înnegritã ºi venerabilã; ea pare sã fie un strãjer pãzind asupra siguranþei cetãþii, strãjer în inima cãruia dorm anume vechi poveºti. Adesea m'am mirat eu ce împrejurãri o fi amintind; acum ºtiu: numai de puþine zile ºtiu. ªi pot sã o ieau numai ca o bunã prevestire cã trecutul crucii acestea mi-a fost vãdit tocmai acum.

Ea poartã numele lui Ferenþ ºi înseamnã un loc unde zac îngropaþi duºmani cari au cãzut în luptã.

Intre anii 1716 ºi 1717, în Domnia lui Mihai Vodã Racoviþã, Germanii austriaci, cari se luptau cu Turcii lângã hotarele noastre, fãcurã nãvãliri în Moldova, luând în stãpânire pentru un timp mãnãstirile Neamþului ºi Caºinului.

Unele din trupele lor, cãlãuzite de trãdãtori prin Valea Oituzului strãbãturã pânã la Iaºi, dar furã bãtute ºi rãspinse; mulþi furã prinºi într'o ciocnire sângeroasã, între Cetãþuia întãritã ºi mãnãstirea Frumoasa. Trupurile celor cãzuþi, cu cãpe

tenia lor, Ferenþ, furã îngropate lângã Nicolina, «ºi au pus pãmânt peste dânsele, ºi au fãcut movilã», zice letopiseþul, ºi acei cari au cercat sã-ºi vândã þara au fost uciºi ºi ei ºi îngropaþi la un loc cu duºmanul.

ªi acum crucea veche stã de strajã sus deasupra oraºului, faþa ei mâncatã de vreme întoarsã spre soare-rãsare... Astfel ºi la porþile unei cetãþi poate fi gonit duºmanul, spre ruºinea lui!

A ºtiut Iaºul ºi alþi duºmani, de alt fel. In Domnia lui Miron-Vodã Barnovschi (1626- 1629) a fost o iarnã grozavã, care ºi acum se pomeneºte ca «iarna lui Barnovschi»; lumea muria pe uliþi de frig ºi de foame, ºi se spune cã lupi veniserã pânã la margenea oraºului. Câþiva ani mai târziu, supt ªtefãniþã-Vodã Lupu, foametea prãpãdia Iaºul, ºi povestea umblã cã oamenii, neavând ce sã mãnânce, se hrãniau din papura nnlaºtinilor de lângã oraº, aºa încât acest stãpânitor a cãpãtat porecla de «Papurã Vodã». ªi în iarna anilor 1684-5 a fost foamete, ºi se mai pãstreazã întunecate povestiri despre aceste vremuri.

Stãpânirea lui Mihail Grigore Sturdza (1834-49) . a fost însemnatã prin mai multe nenorociri. De douã ori Iaºul a fost ars pe alocurea, aproape pânã la pãmânt; la 1849 holera a fãcut crude pustiiri între locuitori, ºi grozava epidemie a fost urmatã de o iarnã ucigãtor de asprã, apoi de foamete ºi de mizerie de tot felul, cãci ºtie toatã lumea cã «o nenorocire nu vine niciodatã singurã».

Dar ºi oaspeþi mai puþin jalnici se ºtiu a fi venit între zidurile Iaºului.

In anul 1711, Petru cel mare a fost primit aici cu pompã mare ºi cinste feluritã de Dimitrie-Vodã Cantemir, care a fost cunoscut în largul lumii prin scrierile sale. Cu acest prilej, spune letopiseþul, boerii moldoveni au gustat întâiul «vin de la Franþuji», — adecã: ºampanie.

Stanislav Leszczynski, regele Poloniei, a fost ºi el odatã oaspete aici în Iaºi; venind cu gândul de a întâlni pe regele Carol al X1I-lea Suedezul, el a trãit deocamdatã în casa unui boier. Când Domnul þerii aflã despre sosirea lui, el

fãcu toatã cinstea regelui strãin ºi-1 aºezã mãreþ în Curþile de la Trei-Ierarhi.

Mai de mult, Sultanul Mohamed al IV- lea, care se lupta cu Polonii, întrã în Iaºi. unde- ºi fãcu alaiul cu pompã mare, fiind întimpinat dupã cuviinþã de Gheorghe Vodã Duca, a cãrui primire a fost regalã. Dar oraºul a fost greu jignit de porunca sultanului ca un muezin sã cânte rugãciuni turceºti din clopotniþa de la Sf. Nicolae, una din cele mai iubite biserici ieºene; ºi de aceia multã vreme biserica a fost privitã ca spurcatã ºi n'a mai putut fi întrebuinþatã pentru slujbã înnainte de a fi din nou sfinþitã.

La 1769 Ecaterina-cea-Mare a luat în stãpânire Moldova, ºi generalul Rumienþov a fost aºezat ca guvernator. Ocupaþia ruseascã a þinut cinci ani. Favoritul cel mai inimos al Ecaterinei, Patiomchin, a murit în Iaºi, ºi se pomeneºte cã trupul sãu a fost expus solemn în frumoasea veche bisericã a Goliei.

Supt Domnia lui Grigore Alexandru Ghica, Austria a pus deodatã mâna asupra Bucovinei, fãrã ca poarta sã ridice vre-un protest; din potrivã, Turcia a fãcut o

convenþie cu Austria, prin care ceda o parte din aceste provincii asupra cãrora avea numai un drept de ocrotire. Orice protest din partea Moldovei a fost zãdarnic, ºi Grigore Vodã a plãtit cu capul silinþile ce fãcuse pentru a scãpa interesele þerii sale.

De la 1828 la 1834, Ruºii mai ocuparã odatã Moldova, ºi Iaºul a fost cârmuit de contele Chiselev, un organisator priceput, a cãrui plecare definitivã au ºi avut de ce s'o priveascã oraºul cu pãrere de rãu. Intre 1849 ºi 1856 iarãºi Ruºii îl luarã în stãpânire, apoi Turcii ºi Austriecii.

Vicisitudinile ieºene au fost, cum se poate vedea, fãrã capãt, pãnã ce, la urmã, în ziua de 5 Ianuar 1859 st. v., Alexandru Ioan Cuza a fost ales într'un singur glas Domn al Moldovei ºi în aceiaºi lunã ajunse ºi Domn al Þerii-Româneºti, unind, în sfârºit, astfel amândouã pãrþile þerii supt un singur sceptru. Odatã, la 1600, marele erau naþional Mihai Viteazul îndeplinise ºi el acest vis, dar numai pentru scurta vreme de cinci luni !

Cuza-Vddã a domnit întâi cu douã Guverne; unul în Iaºi; altul în Bucureºti. La urmã, Bucureºtii au fost aleºi ca reºe

dinþã, Domnul ºi Guvernul aºezându-se definitiv în acest oraº. De acum înnainte Iaºul avea sã priveascã la însemnãtatea crescândã a altuia, pe când el însuºi era lãsat sã-ºi plângã trecuta glorie. Domnia lui Cuza-Vodã a þinut ºepte ani.

Am schiþat numai, aspru, câteva din schimbãtoarele ursite ale Iaºului, prinzând câte- o poveste ici ºi colo, fãrã vre-o silinþã de urmare ori de rânduialã; — acestea nefiind decât pagini uºor schiþate, o carte de icoane, plinã de vedeniile locurilor iubite, fãrã mai mari pretenþii: de aceia acum mã voiu îndepãrta de trecut ca sã ajung la Iaºul cel de astãzi...

Tristele întâmplãri ale toamnei trecute au smuls Iaºul din aþipitele-i visuri de trecut. Strãzile lui, care de atâþia ani erau aºa de pãrãsite ºi de tãcute, au fost iarãºi pline de mulþimi grãbite, casele lui, dintre care atâtea fuseserã de mult închise, avurã sã-ºi deschidã larg uºile ca sã primeascã oaspeþi de sã nu-i poatã încãpea. Pacea-i prãfoasã a fost scuturatã în cele patru vânturi de afluxul tuturor acelora cari, trebuind sã plece din Capitalã, veniserã la adãpost între zidurlle cetãþii pe care o dãduserã în sama uitãrii ºi pãrerilor de rãu.

Aproape brutalã a fost aceastã nãvãlire, care nu i-a plãcut cu totul Iaºului; el ar fi vrut mai bine o monopolizare mai puþin violentã a singurãtãþii sale; dar dorinþile nu i-au fost întrebate, ci el a fost îndatorit, pur ºi simplu, sã-ºi încoarde cât putea mijloacele puþine ºi sã gãzduiascã pe aceia cari nu mai aveau casele lor înseºi.

Oraºul cel liniºtit a simþit dintru început o oarecare amãrãciune nãcãjitã; de ce sã fie luat astfel în stãpânire, dupã ce aºa de mult timp fusese trecut cu vederea? De ce pavagiul lui ºubred sã fie zguduit de mii de automobile? De ce aceia cari-1 lãsaserã a se ruina de odatã se aºezau ca stãpâni, atunci când în zilele de bielºug nimeni nu se gândise la dânsul? Pe de altã parte, cei ce pãrãsiserã Capitala se simþiau ca pribegi în acestãlalt oraº, ºi numai pe încetul s'au împãcat cu ce hotãrâse soarta.

ªi eu am gãsit dintru'ntãiu cã e greu sã mã aºez într'un centru nou în astfel de împrejurãri, cu o aºa de covârºitoare

durere în inimã: nu-mi lãsasem unul dintre ai mei acolo... când nu m'am mai putut întoarce?... ªi apoi primejdia nu trecuse; duºmanul era pe urma noastrã; armata ni se retrãgea, aliaþii noºtri nu se ºtia câþi sunt. Fãcea oare sã mai munceºti, luând lucrurile dela capãt? Ce-am fi clãdit, era sã dureze ? Ori silinþele noastre înnoite iarãºi aveau sã cadã în mânile nãvãlitorilor ?

Tragice ceasuri! Ceasuri de îndoialã ºi suferinþã, ceasuri, de crudã stare în cumpãnã, când silinþa pãrea zãdarnicã ºi când noi toþi ni ascuþiam urechile, ascultând la piciorul, ce înnainta, ai dezastrului, ºi inimile noastre bãteau, sufletele ni erau împovãrate de groazã!

ªi totuºi cei cu nãcazul nu puteau aºtepta ; flãmânzii cereau hranã, goii îmbrãcãminte, rãniþii îngrijire, cei fãrã adãpost un acoperemânt de asupra capetelor! Cu sãlbatecul bubuit al tunurilor în urechi, avurãm sã ne apucãm de munca noastrã, fãrã a privi la greutãþi, ori de era sã rãmâie, ori ba ce clãdiam: trebuia sã se facã!

Astfel puþin câte puþin muncã grea ajutã pe fiecare sã-ºi biruie nãcazul, sã-ºi. în

coarde nervii pentru o silinþã care zilnic pãrea din nou cã este mai presus de puterea lui.

Nu voiu înºira tot ce lipsia, tot ce avea sã fie creat în împrejurãri pe, care abia de aflu cuvinte sã le descriu. Grozãvia ultimei noastre ierni e sãpatã cu litere de foc în mintea fiecãruia. Era trudã pieptiºã, ºi adesea ori fãrã speranþe nedesãvârºitã, dar acei cari plângeau casele lor pierdute ºi acei cari, la început, simþiau neplãcut aºa o nãvãlire la o asemenea vreme, îºi biruirã nãcazul ºi supãrãrile în silinþile spre bine ale tuturora.

Cunoscusem Iaºul în alþi ani — în ani de pace. Venisem aici une ori, prea arareori de ºi nu din vina mea; ºi totdeauna oraºul mã primise loial, cu manifestaþii de mare bucurie.

Acuma venisem 1a Iaºi, — mamã cu inima ruptã, Reginã cãutând adãpost, ca atâþia alþii, pribeagã dela vatra mea, ºi Iaºul m'a primit în ceasul meu de suferinþã ºi m'a ajutat, ajungând astfel puþin câte puþin casa mea.

Totdeauna avusem simþiri duioase

faþã de oraº, cãci, în zilele celei d'intâiu a mele tinereþe, când am venit ca tânãrã mãritatã în aceastã þarã, se svonise cã noi, tinerii, ne vom aºeza în a doua Capitalã a þerii. Iaºul o doria, ºi, dupã cea d'intâiu cercetare a singurãtãþii lui pitoreºti, mi-aº fi fãcut bucuroasã locuinþa între zidurile lui. Dar bãtrânii Suverani aveau nevoie de noi ; atât de mult doriserã ei de copii; încât nu puteau primi gândul de a trãi noi departe de dânºii. Astfel Iaºul ne-a vãzut rar, dar totdeauna cu bucurie!

Imi aduc aminte cum strãlucia soarele întâia oarã când am venit la Iaºi; îmi aduc aminte de feþele voioase care înþesau strãzile pentru a ni ura bunã venire, de aclamãri, de florile, de multele flori ce ni se aruncau în trãsurã. Imi aduc aminte cã aveam numai optsprezece ani ºi eram plinã de speranþã...

Când am venit în urmã, era cu totul altfel! In doliu eram, ºi nici luminã de soare, nici flori, nici vesele strigãte de bunã venire, ci numai feþe cercetãtoare, pline de neliniºte, ºi niciun alt sunet decât al depãrtatelor tunuri care ni sunau osânda!

Fãrã sã fiu anunþatã, m'am furiºat în

oraº — pribeagã, fãrã vatrã, fãrã casã, fãrã cel mai mic copil al meu.:. ªi iarna se apropia, ºi ceva asemenea cu desnãdejdea zãcea la rãdãcinile inimii mele.

Dar nebiruitã se ridica din nou speranþa; — sfioasã întâi, dar pe fiecare zi mai puternicã, încetul pe încetul biruind lacrimi, nãcaz ºi pãrere de rãu.

O Iaºule! Vom uita noi vre-odatã lunile ce au trecut cheltuindu-se în cuprinsul tãu! De nedescris sunt suferinþele cãrora li-au fost martore strãzile tale; zãpada stãtea ca munþii lângã casele tale, cete de cerºitori îþi bãteau pietrele, ºi atâþia dintre ei, biruiþi de nevoie, se culcau pe dânsele ca sã moarã.

Te-am vãzut, icoanã a mizeriei, zguduitã de groazã, tremurând de frig; ºi în cele mai sntunecate ºi nenorocite colþuri ale tale am rãsbãtut, cãutând pe cei în nevoie de ajutor, dând tot ce puteam. Dar era totdeauna prea puþin; toatã iubirea mea ºi toatã mila mea puteau sã uºureze numai o pãrticicã din restriºtea ce o întâmpinam la fiecare pas!

Cu adevãrat sumbrã-þi era înfãþiºarea în acele luni de iarnã, o, Iaºule! Simþiai

cum fiece casã adãposteºte suferinþã ascunsã; crude taine pãreau cã plutesc dincolo de orice zid. Mâncarea era puþinã, ºi mai puþine lemne; spitalele erau pline cu vârf, aºa încât cei ce nu se îndreptaserã cu totul trebuiau sã facã loc altora, ale cãror nevoi pãreau a fi mai grabnice, ºi de aceia feþe aºa de palide rãtãciau pe strãzile tale.

Câ niºte stafii, soldaþii noºtri neîndestulãtor hrãniþi rãtãciau dela un adãpost la altul, adesea neputând gãsi nicãiri uride sã- ºi piece capetele chinuite de friguri. Munciam, ne trudiam, încercam sã facem minuni, dar mijloacele de transport erau neîndestulãtoare, comunicaþia era întreruptã; pretutindeni. zãpada stãtea ca niºte bariere crude care ne împedecau sã ajungem unde voiam!... ªi a venit o clipã grozavã, când nu se gãsiau scânduri destule pentru a face sicrie morþilor!

O, jalea acestor îngropãri care se furiºau pe strãzi! Câte nu le-am întâlnit!... Un bãtrân cal alb înhãmat la ceva fãrã nume, asemenea cu o cutie de coloarea nopþii, hodorogind, înnapoi ºi înnainte rãtãcia pe zãpada plinã de gropi — calul

cel alb zi de zi mai obosit, mai ciolãnos, mai asemenea cu o stafie. ªi atâþia dintre aceia cari întâlniau acest macabru vehicul . îºi întorceau feþele, nebiruind sã-i poarte vederea, pe când de-asupra cioarele în negriau bolþile cu fuga lor sinistrã...

Uneori cãutam sã ies din oraº ca sã ajut restriºtea în alte pãrþi, dar necontenit viscolele mã dãdeau îndãrãt, împiedecându- mã de a ajunge satele pe care pornisem sã le caut.

Tristã mã întorceam acasã, dar nu fãrã sã fi privit marile pustietãþi ajunse acum fãrã cãrãri, pline de trupurile cailor morþi; cu þapenele picioare întinse, ºi în zãri colibe de miserie ascunse în zãpadã. ªi ºtiam cã mai departe, unde nu puteam pãtrunde, erau alte nenorociri, pe care eram însetatã de a le ajuta, dar trebuia sã le las în sama Soartei! ªi pretutindeni corbii fãceau ospãþ de serbãtoare numai ei aveau ce sã mânânce din destul...

Aºa a fost iarna, singura iarnã ce am petrecut în Iaºi; dar, fãrã sfârºit cum era, ºi tot a ajuns la un capãt...

*

De douã ori scumpã, pentrucã dorisem cu atâta foc de dânsa, primãvara a rãsãrit în sfârºit strãlucitoare asupra restriºtii rtoastre, — ºi atunci, o Iaºule, ce deosebitã þi-a fost înfãþiºarea, ºi, pentru nãcazul ce împãrþisem cu tine, de-odatã ni-am dat sama ce aproape de inimile noastre ajunseseºi! ,

Intr'o clipã, te-ai fãcut frumoasã, o cetate a lacrimilor ! Grãdinile tale s'au umplut de flori care mi se aduceau în mãnunche mari de aceia cari doriau sã nu plâng prea mult grãdinile ce pierdusem.

Smocuri de liliac îmi fãceau semn peste ziduri roase de vreme, mari straturi de stânjinei vineþi învoioºau ºi colþul cel mai umil; oriunde mergeam, necontenit flori mi se aruncau în trãsurã; pânã ºi tramvaiele aveau mãnunche de flori albastre prinse de felinarele lor; nu era om care sã treacã fãrã a þinea o floare în mânã...

Ca un vis rãu ce se împrãºtie, se pierdurã în zare ceasurile întunecate; ºi cei mai nenorociþi, cei mai pãrãsiþi simþiau cã tot mai poate fi o nãdejde!

Nu mai ºovãiau soldaþii noºtri pe strãzi, drumeþi rãtãcitori cari n'aveau unde

merge; pasul li se fãcuse mai uºor, mai puþin împovãrat, pânã ce iarãºi ei cãlcarã pãmântul ca niºte oºteni ce cred în biruinþã, ca niºte eroi gata de luptã ºi de izbândã...

Deºi opera mea nu era mai puþin grea, ea se fãcuse mai dulce: zãrile se deschiseserã, zãpada se topise; acum eram liberã sã cãlãtoresc în larg departe. Atunci, dragi cu adevãrat mi s'au fãcut împrejurimile tale, Iaºule. Am descoperit frumuseþa pretutindene. Undulãtoarele tale dealuri erau acum o strãlucire verde, fragedã ºi minunatã; plin de viaþa cea nouã era pãmântul cel bun al lui Dumnezeu; moartea pãrea sã fi fost înfrântã — dar într'un colþ liniºtit ºtiam o mie de cruci ºi mai bine care purtau mãrturie cã grozãvi trecutã nu fusese un vis!

Sãrmanã pãdurice de cruci, fiecare însemnând mormintele a zece oameni, umilã ºi neîndestulãtoare pomenire a celor cari plãtiserã vãma rãzboiului, — movile goale supt cruci nenumãrate, pe care în zãdar cãutam sã le acopãr cu dulcile flori luminoase ale primãverii. Dar prea erau multe crucile, de nici nu le puteam numãra! Copleºitã stam înaintea lor cu capul

plecat... ªi ºtiam cã era numai un mic numãr din acele cruci, cã în toate patru unghiurile þerii erau locurile tãcute unde aceste semne aspre de lemn nu purtau mãcar numele celor morþi!

Cunosc multe cimitire ascunse de jur împrejurul oraºului, unde câmp a trebuit sã se adauge câmpului, locul între vechile împrejmuiri ajungând a fi prea îngust. Atâtea drumuri pioase le-am fãcut la aceste grãdini de pace ºi, stând între movilele fãrã nume, cu lacrimi în ochi am privit spre oraºul înfãºurat în valuri de ceaþã, cugetând la cellalt mormânt mic pe care a trebuit sã-1 pãrãsesc dincolo cu atâtea altele! Fierbinþi rugãciuni am ºoptit pentru aceºti fii cãzuþi ai mamelor care niciodatã nu-i vor mai vedea înnapoi:.. Dar liliacul era în floare, pãsãrile cântau, ºi viaþa nouã rãsãria pânã ºi din gropile morþilor...

Totul se fãcuse mai lesnicios de când zãpada nu mai trãgea o barierã între noi ºi lumea din afarã. Eram .acum prisonieri scãpaþi din lanþuri; ceva ca o bucurie sfântã umplea sufletele noastre, care fu

seserã aºa de nãcãjite, ºi multã ispravã se sãvârºia. De fapt ne trudiam împotriva aºa de întinsei epidemii de tifus; o parte din þara noastrã era nãvãlitã; ºi alte grozãvii ne urmãriau pas cu pas, dar Primãvara biruise iarna; ºi nu era oare un semn cã Viaþa trebue sã biruie Moartea ? ªi astfel fiecare mergea mai uºor la lucru, ºi încredere nouã umplea fiecare inimã.

Cu adevãrat era . o înviere, ºi toþi munciau laolaltã ca s'o facã mai deplinã, dupã mijloacele ce avea fiecare.

In orice sarã, când îmi isprãvisem munca, fãceam sã mi se puie ºeaua pe cal ºi cãlãriam departe printre dealurile ce încunjurã Iaºul, mergând ceasuri întregi pe cãrãri necunoscute pãnã la locuri de pace înverzitã, minunate, în faþã cu toate grozãviile ce vãzusem. Fiece frumuseþã nouã era ca un balsam pentru inima mea plinã de nãcaz, dar ea trezia în mine un dor grozav de casa ce am pierdut-o!

Pline de o emoþie aproape dureroasã erau aceste ceasuri de amurg în tãcutã împãrtãºire cu învierea pãmântului: simþiam o pace mare ºi tot odatã o nemãsuratã tristeþã: Dumnezeu fãcuse lumea

aºa de frumoasã, ºi omul o prefãcuse într'un Iad ca acesta!

Aici, pe aceste înnãlþimi învãlurate, departe de zgomot, de muncã ºi suferinþã, am recunoscut iarãºi pãmântul cum l-a fãcut Firea, fãrã vãlmãºagul pe care omul i 1-a sãpat pe faþã.

O, strãlucirea amurgurilor de-asupra acestor colþuri liniºtite! Neatinsa lor covârºire era un rãspuns la atâtea întrebãri care-mi apãsau sufletul, — dragi mie peste cât se poate spune; mi s'au fãcut aceste Þinuturi ce mi se vãdiserã odatã cu noua trezire la nãdejde a anului.

Mai târziu, când terenul se fãcu prea tare pentru cãlãrie, în automobil mi-am prelungit rãtãcirile de amurg în lung ºi în larg. Necontenit locuri nouã descoperiam, fiecare plin de un farmec al sãu deosebit; încântãtoare sate, adânci pãduri pline de umbrã, râuri ca panglici de argint ºerpuind prin câmpii acoperite cu îndulcitoare ceaþã, singuratece biserici, vechi mãnãstiri ascunse între pomi. In fiecare sãtiºor copiii mi se fãceau prieteni; mânile nu-mi erau niciodatã goale, oriunde mergeam, feþe bucuroase de a

mã vedea°~mã întimpinau, ºi atâtea binecuvântãri fãcuserã calea mai dulce.

Zi de zi, vedeam sãmãnãtura care la început era ca o livadã de iarbã verde, fãcându-se tot mai înnaltã, ca sã se coacã supt cãldura în creºtere a soarelui, pânã ce a venit ziua când câmpii de grâu acoperiau în strãlucit bielºug dealurile joase cu noianele de aur învãlurat.

Cu zilele totmai lungi, ºi drumurile mele se lungirã, ºi tot mai prietenoase mi se pãreau aceste þinuturi. Am prins sã le am adânc iubite.

Un lucru ce nu-l mai vãzusem mã uimia: uriaºele ogoare de floarea soarelui, stângeni întregi de aceste uriaºe flori, o Mare aprinsã de coloare, care nu sãmãna cu nimic alta. Le- am aflat în multe locuri: mireasma lor de rãºinã aromia aierul, pe când feþele lor late pãreau sã caute veºnic marea luminã care li-a dat numele : strãlucitoare petrecere a colorii, care desfãta ochiul mieu de artist.

Am fãcut ºi altã descoperire: Iaºul era oraºul crinilor! A venit vremea când ~ locul acesta care pânã dãunãzi fusese o

lume de întunerec ºi de nãcaz se prefãcuse într'o grãdinã mare, unde aceastã floare a florilor stãpânia împãrãteºte!

Pretutindeni îl aflam, în smocuri înalte de alb nepãtat, dând o înfãþiºare sfinþitã ºi celui mai sãrac colþiºor ºi o stranie demnitate celei mai umile cãsuþe, când mândrele lor tulpine se plecau uºor supt desmierdarea vântului.

Cum crinii mi-au fost totdeauna floarea cea mai iubitã, acest bielºug de frumuseþã era o vãdire deosebitã trimeasã pentru ca mai drag sã fie oraºul inimii mele, ºi de-odatã odãile mele care în iarnã fuseserã aºa de pustii, se prefãcurã într'o dumbravã plinã de mireazmã a florii pe care am îndrãgit-o mai mult!

Frumuseþa are o ciudatã putere asupra inimii omului ; îl ajutã sã treacã peste multe dureri, cãlãuzindu-l prin aceastã «vale de lacrimi» cãtre tainele lui Dumnezeu.

Când pe neprevestite dau de un strat de crini cari-ºi înnalþã mândra strãlucire dintr'un pãmânt crãpat ºi setos, parcã-mi vine sã cad în genunchi ºi sã mã închin Mânii aceleia Mari care face astfel de minuni. In asemenea clipe, pare cã de-odatã

înþeleg taina adevãrurilor ascunse care sunt în de-obºte prea adânci ca sã le priceapã inimile omeneºti. In asemenea ceasuri nicio tristeþã nu mai pare sã însemne ceva, nãdejdea rãsare în triumf! chiar ºi mormintele îºi pierd groaza, ºi nesfârºita lui Dumnezeu milã se întinde ca o binecuvântare asupra pãmântului...

Dar stângaciu pot vorbi eu de asemenea minuni, cuvintele mele sunt prea slabe, emoþia sufletului nu poate fi cuprinsã în graiu de om! Totuºi adesea o vãdire a Frumuseþei mia ridicat inima, mai presus de nãcaz, spre o mai adâncã înþelegere care se aflã supt praful de care ochiul omului se orbeºte. Nu pot spune limpede în ce fel! Dar în asemenea clipe am priceput subit cã suferinþa e învãþãtorul cel mare, ºi cã într'o vedenie limpede am simþit cã un popor care a ºtiut cum sã sufere, are ºi dreptul la viaþã.

Niciun foc nu curãþã ca focul jertfei; nicio flacãrã nu se suie mai drept pânã în inima Dumnezeirii!

De aceia, o þara mea, nu te gândi niciodatã care þi-au fost încercãrile, nici

care pot sã mai fie. Prin flacãrã trebuie sã treacã oþelul înainte de a fi o bunã sabie tare. Fie-þi nezguduitã credinþa ºi susþine-þi speranþa; mai mare eºti prin suferinþile tale ºi prin felul cum le-ai purtat, mai vrednicã eºti de biruinþã!

Sufletele eroilor nostri morti si-au fãcut drum spre faimã; izbânda pãmânteascã n'are înteles decât numai dacã cinstea þãrii stã înnaltã ca o culme.

ªi, dacã tu, micuþule, Mircea, m'ai pãrãsit la ceasul de întunerec; a fost poate aºa pentru ca acei eroi cãzuþi sã afle pe unui dintre copiii miei care sã-i întâmpine în cerurile largi de sus ale lui Dumnezeu!

Mai sunt încã destule ceasuri care ne despart de biruinþã, dar jertfe asa de mari si suferinti asa de grele nu pot fi toate în zãdar. Þara si poporul mieu au trecut prin foc, si eroismul lor, care se fãce necontenit din nou, va aduce ziua când, micuþule Mircea, întorcându- mã, sunt sigurã, din pribegie, voiu îngenunchia în extasul recunostintei si voi sãruta piatra mormântului vostru...

Amin!